FALS ȘI CAPODOPERĂ

Falsurile cinematografice care vizează viața Mîntuitorului sunt numeroase, iar rațiunile, motivele falsificării, diverse ca imaginație, dar de cele mai multe ori recurente ca temă. Un caz elocvent îl reprezintă mult mediatizatul film, acceptat cu nonșalanță și de către Biserica Ortodoxă, ”Iisus din Nazaret” a lui Franco Zeffirelli, cel mai vândut film al secolului XX despre Iisus. Nu voi zăbovi prea mult.

1. Dacă luăm în considerare primele episoade evanghelice pe care le omite Zeffirelli în producția sa, începe să se contureze un șablon interesant. Lipsesc ispitirile Mântuitorului din pustia Quarantaniei, Nunta din Cana Galileii, Schimbarea la Față, Iisus mergând pe apă ș.a. Unele dintre aceste omisiuni sugerează dorința lui Zeffirelli de a evita să îl reprezinte pe Iisus prea divin, prea transcedental, ceea ce în teologie s-ar numi consubstanțialitate cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Altele sugerează că a dorit să evite scenele în care să-l înfățișeze pe Iisus dintr-o perspectivă prea umană și într-o poziție de lider, prea fermă. Când a fost întrebat despre omisiunea ispitelor din pustie, regizorul s-a justificat spunând că: În acel episod este atins misterul, pur și simplu, iar misterul nu poate fi reprezentat, mai ales într-un mediu slab și insuficient precum cinematograful. Chinurile lui Iisus (în dialogul cu Satana) prea interioare pentru a fi redate exterior, riscau să inducă spectatorul într-o confuzie periculoasă (Franco Zeffirelli, Il mio Gesu, raccontato a Luigi Gianoli, ed. Sperling & Kupfer, Milano, 1992, pp. 151-152. www. decentfilms.com și www. moviehabit.com).

2. Mergând mai departe, dacă vom reconstitui secvenţa corespunzătoare Buneivestiri, vom constata că totul se petrece la vremea nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria doarme, ferestrele sar în lături, şi o suflare iscată din senin dă năvală aducând vestea-surpriză. Totul este plăsmuit în aşa fel încât mai degrabă înspăimântă în loc să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face pe bună-dreptate să pară mai degrabă năucită şi speriată. Şi asta nu pentru că Zefirelli n-ar fi un regizor de prestigiu, însă şi lui, asemeni multora, îi scăpase un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Buneivestiri. Un detaliu menit să confere adevărata și impresionanta dimensiune a evenimentului. În icoană, Fecioara Maria, nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu căzuse pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului. Tradiţia răsăriteană spune că în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia ortodoxă asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Buneivestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări” ce merita un răspuns pe măsură din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, avea “cheile Împărăţiei” şi era pregătită și vrednică să priceapă Taina.

3. Nu în ultimul rând, trebuie amintită invenția unui personaj cu un anumit ”tâlc”: Zerah, preotul de la Templu. Unica lui funcție lui pare să fie aceea de a absolvi personajele istorico-biblice din film de responsabilitatea pentru moartea lui Iisus. Zerah este cel care îl manipulează pe un Iuda, care este bine intenționat, înspre a-l trăda pe Iisus. Apoi Zerah îl trădează pe Iuda. Astfel că în final, Iuda al lui Zeffirelli este o victimă și nu un ticălos. Zerah este de asemenea figura centrală a întâlnirii Sinedriului, reconstituită fictiv de către regizor. În timpul dezbaterii, atât Iosif din Arimateea cât și Nicodim îl apără pe Iisus Hristos, în vreme ce Caiafa prezintă argumente teologice împotriva lui. În final, în pofida protestelor lui Iosif și Nicodim, Zerah este cel care, printr-o argumentare politică dibace, orientează dezbaterea împotriva Mântuitorului. Concluzia care se poate desprinde este că Zerah este vinovat și că mulți evrei buni nu au dorit moartea lui Iisus Hristos. Zerah este prezent la trădarea, arestarea și procesul lui Iisus Hristos înaintea tribunalului religios, unde, încă, odată, contracarează apărarea întreprinsă de Iosif din Arimatea și Nicodim, și îl trimite înaintea lui Pilat. În fața lui Pilat, Zerah (de care – atenție! - Pilat se teme), intervine ferm împotriva lui Iisus Hristos. În secvența ”Ecce homo”, când mulți oameni cer eliberarea lui Baraba și răstignirea lui Iisus Hristos, sunt arătați câțiva care cer eliberarea lui Iisus, ”un om drept”. Este evident un detaliu care nu se regăsește în Evanghelii, dar a fost introdus cu subtilitate de Franco Zeffirelli pentru a atenua vina. În Iudeea lui Zeffirelli, nimeni nu este învinovățit. Cu excepția lui Zerah. Fără Zerah, Hristos nu ar fi ajuns niciodată pe cruce. Prin urmare, acest personaj-cheie al filmului, Zerah, este inserat cu atât de multă atenție în intrigă, încât majoritatea spectatorilor nici măcar nu bănuiesc natura sa absolut străină de Evanghelii. Legănați într-o acceptare letargică ”fanii” pioși și înlăcrimați ai celui mai mediatizat film al veacului trecut, reluat cu obstinație de toate televiziunile naționale în preajma Sfintelor Paști, presupun pur și simplu că Zerah este unul din personajele biblice originale. Spectatorii obișnuiți se pierd în confuzia de replici inventate ale filmului presupunând că toate provin din Biblie, că ceea ce văd este o versiune fidelă a relatărilor biblice.

4. În sfârșit, apare oarecum limpede că prin această manipulare masivă a textelor biblice, Zeffirelli a avut clar o intenție didactică față de publicul de televiziune din întreaga lume, căruia îi era destinat filmul, un public popular care se presupune că nu avea nici o cultură biblică, nici o dorință deosebită de a avea o astfel de cultură. Lipsa de seriozitate și amatorismul teologic al regizorului l-au condus și către grave derapaje personale care reies din cartea sa de mărturisiri pe care am evocat-o, Il mio Gesù. Bunăoară, el și-a considerat proiectul ca pe un fel de misiune personală dată de divinitate de a acționa ca un profet pentru noua generație, de a dezvălui adevărul și miracolul lui Iisus Hristos într-un mod nou și convingător, de a împlini un gest de iubire față de Hristos (p.18). În carte el numește experiența de producere a filmului drept drumul meu spre Damasc (p.54), comparându-se pe sine cu Sfântul Pavel și filmul cu experiența lui Hristos Înviat. Adâncit iremediabil în izolarea sa subiectivă, Zeffirelli respinge experții biblici și teologii care ar putea să critice modul său de a vedea lucrurile și sugerează că el se numără printre cei care au mintea deschisă lucrărilor Duhului (pp.119-120). Mai mult decât atât, dacă e să dăm crezare relatărilor sale, odată începută munca la film, ea a dobândit dimensiunile unei experiențe religioase. Căzut parcă într-un fel de transă mistică el pomenește despre steaua care sigur ne-a îndrumat pe toți (p.55),imaginându-se pe sine ca fiind unul dintre magi, iar filmul ca fiind Pruncul Hristos, ceea ce confirmă rolul profetic pe care Zeffirelli și-l asumă. În repetate rânduri el sugerează în carte intervenția providenței divine în spatele secvențelor cinematografice, manifestându-se aproape miraculos în momentele de dificultate și criză, conferind astfel filmului Iisus din Nazaret un statut depășit doar de Evanghelii în ceea ce privește inspirația divină. La fel el exacerbează dimensiunea divină a actorului englez Robert Powell ”bântuit” de un fel de lumină care nu era a lui și care pătrundea în el (p.96).

Trecutul, dar din păcate și prezentul, ne oferă destule astfel de figuri autohtone ”bântuite” de misiuni providențiale. Din fericire, mințile tefere, mai păstrează darul de a deosebi chipul iconic de chipul filmic. De altfel simpla lor alăturare vorbește de la sine.

Răzvan Ionescu

DE CE SĂ FI FOST NEFERICIT EMINESCU? - cronologii subiective

În urmă cu aproape 142 de ani, sâmbătă 16 mai 1868, trupa de teatru a faimosului Mihail Pascaly poposea şi la Braşov. Corespondentul revistei „Familia” din oraş se grăbea să anunţe cu entuziasm: „Domnule redactor! A trecut un timp îndelungat de când nu ţi-am scris. Acuma însă întrerup tăcerea şi viu a continua firul corespondenţelor mele, cu atât mai vârtos, căci am să-ţi împărtăşesc ştiri, de cari se interesează toţi românii şi deosebit cititoarele foiei dtale. Avem şi noi teatru naţional. Durere, numai pentru câteva săptămâni, dar acela ni e cu atât mai scump, mai dorit şi mai preţios. Celebrul nostru artist teatral din Bucureşti, dl. M. Pascaly a sosit în mijlocul nostru spre a deschide templul Thaliei române şi între murii acestui vechi oraş românesc...”.

Tonul patetic al corespondentului braşovean era din păcate unul legitim. Cu numai un an în urmă, împăratul Austriei Franz Joseph se încoronase şi rege al Ungariei, pecetluind la 27 mai legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Austro-Ungaria se întemeia în urma unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, având drept ţintă menţinerea vechiului Imperiu Austriac, în ciuda înfrângerii suferite de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 împotriva Prusiei. Legea naţionalităţilor din 1868 (legea XLIV) şi legea învăţământului (legea XXXVIII) din acelaşi an, agravau practic politica de maghiarizare forţată din Transilvania, singura limbă oficială fiind cea maghiară. În ceea ce priveşte învăţământul, limba maghiară era predată în toate şcolile şi avea „monopolul” în învăţământul universitar. Limbile naţionalităţilor nemaghiare puteau fi folosite numai în învăţământul confesional.

Aşadar, în aceste condiţii, duminică 17 mai, are loc la Braşov primul spectacol al trupei Pascaly. O dramă în cinci acte intitulată „Orbul şi nebuna”. În cuşca sufleurului: Mihai Eminescu. Împlinise 18 ani. După ce timp de o lună au dat reprezentaţii la Teatrul Reduta, în ajunul plecării, Pascali îi trimite lui George Bariţ, membru al Societăţii academice şi directorul „Gazetei de Transilvania” următoarele rânduri: „Înainte de plecare, cere a vă putea mărturisi o parte din recunoştinţa ce vă sunt dator de concursul de bunăvoinţă cu care aţi primit pe artistul şi pe românul; graţie iniţiativei domniei tale, supt patronarea şi auspiciile domniei tale greaoa mea misiune s-a făcut mai lesnicioasă, început s-a făcut, arta a câştigat un resunet şi artstul duce cele mai dulci suveniruri de îmbrăţişarea românilor din Braşov...”. A doua zi trupa lui Pascaly părăseşte oraşul, îndreptându-se spre Sibiu pentru un alt şir de reprezentaţii.

Vineri 29 iunie Societatea românească din Sibiu va oferi un banchet în onoarea trupei de teatru. La banchetul care se desfăşoară în salonul de la Römischer Kaiser, iau parte mai bine de 150 de persoane printre care şi câţiva studenţi ai facultăţii de drept din Sibiu. Între ei şi Ieronim Bariţiu, fiul directorului „Gazetei de Transilvania” din Braşov, care rămâne impresionat de apariţia unui tânăr „cu părul lung, de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”. Crezând că e vorba de un actor, Ieronim Bariţiu şi ceilalţi tineri studenţi au vrut să ştie ce roluri joacă d-nul Eminescu. Au rămas miraţi când au aflat că Eminescu nu era actor, „ci sufleur şi un poet de talent, dar foarte nefericit”.

De ce era nefericit Eminescu? Să fi fost din pricina lipsurilor, a sărăciei? Maria Flechtenmacher, actriţă în trupa lui Pascaly, povestea că, aproximativ în aceeaşi perioadă, Eminescu umbla cu nişte ghete rupte şi hainele ca vai de lume. Observându-i starea, directorul Pascaly îi dă 50 de lei să-şi cumpere ghete şi haine. În aceeaşi seară directorul îl întreabă dacă şi le-a cumpărat şi îi cere să i le arate. „Uite, Goethe şi Heine” – îi răspunde cu umor Eminescu, arătându-i în loc de încălţări şi îmbrăcăminte, operele complete ale lui Goethe şi Heine. Prin urmare nu neapărat sărăcia era cea care îl întrista pe tânărul poet care, la 14 aprilie 1867, scria:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.


Din pricina contextului istoric, după numai un an, şoapta în limba română a sufleurului Eminescu în Transilvania căpăta semnificaţii tulburătoare. Firesc, şi tonul versurilor sale se schimbă: „[...] Cum lebăda viaţa ei toată viseză un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ [...] Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,/ Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin./ Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc/ Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,/ Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin/ Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe la sân./ Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus – / Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus”(„La o artistă”).

Şapte ani mai târziu, cu prilejul înfiinţării universităţii germane din Cernăuţi şi sărbătorirea de către autorităţile habsurgice a centenarului anexării Bucovinei de către imperiul austriac, Eminescu transporta la faţa locului, asumându-şi însemnate riscuri penale, mai multe exemplare din broşura intitulată „Răpirea Bucovinei”. Cu toate că era nesemnată, Eminescu ştia că lucrarea alcătuită după documente autentice îl avea drept autor pe Mihail Kogălniceanu. Într-una din acele zile, târziu, după miezul nopţii, aude un cor de voci bărbăteşti care intona „Deşteaptă-te române”. Dus pe gânduri, după o vreme, Eminescu spune: „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta aşa de mult ca acuma”.

Peste un an, la 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. După alţi 8 ani, la 1 iulie 1883, în revista „Convorbiri literare” apare „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”

În acelaşi an, la 28 iunie Maiorescu îl internează pe Eminescu (arestat şi pus în cămaşă de forţă!) la sanatoriul de boli mintale „Caritas” din str. Plantelor al doctorului Şuţu, unde rămâne până la 30 octombrie pentru „ a fi potolit”, vorba lui P.P. Carp. Este „potolit” cu mercur şi morfină. P.P. Carp, coincidenţă! - devine în aceleaşi zile ambasadorul Regatului Român la Viena. La 30 octombrie se consfinţea o alianţă între Regatul Român, Germania şi Austro-Ungaria, alianţă socotită de către cei mai mulţi istorici ca fiind „împotriva firii”. Austro-Ungaria stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfăşura o politică de discriminare şi deznaţionalizare faţă de românii din Transilvania.

Pe 1 noiembrie cu trenul de ora 9 dimineaţa, Eminescu este dus la Viena, înspre un alt institut de nebuni, la Ober-Dobling. E condus la gară de Maiorescu. Eminescu îl scuipă şi-i spune: „Argus” (adică „monstru cu 100 de ochi”). În aceeaşi dimineaţă, conform „Jurnalului” său, Regele Carol I al României, aflat la Sinaia, porneşte pe jos, după micul dejun, la ora 8,45, spre gară. La ora 12,30 soseşte în Bucureşti unde este întâmpinat de toţi minştrii, preşedintele Camerei, etc. Prin urmare trenurile în care se aflau Carol I şi M. Eminescu se vor fi întâlnit la un moment dat, mergând fiecare în sensul opus celuilalt. Dealtfel, nu avea să fie singura „întâlnire feroviară” a poetului. Conform aceluiaşi „Jurnal”, pe 2 noiembrie, la ora 10,30 Regele Carol I îi primeşte pe D. A. Sturdza (ulterior prim-ministru) şi pe P.P. Carp sosiţi direct de la...Viena. „Tratatul perfect, semnat à trois”- notează laconic suveranul. Apoi adaugă: „Orele 5-6 baronul Meyer foarte mulţumit de rezolvarea favorabilă”. Acesta nu era altcineva decât ambasadaorul austriac la Bucureşti. În aceeaşi zi, aşadar pe 2 noiembrie, coborând din tren în gara vieneză, Eminescu strigă „România liberată! România liberată”. Incidentul avea să treacă neobservat.

Eminescu avea să moară într-un mijloc de iunie (15 iunie 1889) în jurul orelor 4 dimineaţa. După ce a primit portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888) şi pe cel de la Justiţie (1912), Titu Maiorescu moare tot într-un mijloc de iunie (18 iunie 1917) pe la orele 4 dimineaţa.

Viaţa personală a împăratului Franz Joseph nu a fost lipsită de drame: fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, a fost detronat şi executat de nişte revoluţionari mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soţia sa, prinţesa bavareză, Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de catre anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moştenitorul tronului) l-a asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914, un naţionalist sârb, Gavrilo Princip. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial. Spre sfârşitul domniei Franz Joseph avea să accepte că: „imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă”. A murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani.

Cronologia poate urma fireşte, în fel şi chip. Ne vom opri totuşi a consemna doar că, la 16 mai 2008, un nătărău colosal de la un cotidian central, defunct astăzi, ne îndemna, deopotrivă grijuliu şi sapienţial, să-l „scutim de chinuri pe Eminescu”! Avea dreptate, sireacu'! Şi-atunci?! Dacă acum 142 ani, când a poposit la Braşov şi Sibiu, era nefericit, de ce să mai fie nefericit astăzi sufleurul Eminescu? Cine mai (ră)suflă? azi?! Teatrul de astăzi e fără sufleur în limba română! Iar teatrul – vorba lui Shakespeare este „oglinda vremurilor”.

În ultima clipă am aflat cu totul întâmplător răspunsul corect la întrebarea din titlu. Şi cine altcineva ar fi putut furniza un răspuns mai pilduitor decât un tânăr contemporan vremurilor noastre care, recent, a mărturisit în scris la examenul de bacalaureat că: „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic cu viaţa lui”.

Poate că tocmai de aceea, astăzi la 160 de ani de la naşterea „nefericitului Eminescu”, îmi vine în minte o observaţie a lui Alexandru Paleologu care socotea VOIOŞIA între caracteristicile fundamentale ale poporului român...

Răzvan Ionescu

MAMA SICA ŞI MICHAEL JACKSON

Despre Anastasia Popescu sau „Mama Sica”, aşa cum îi spunea toată lumea şi cum de altfel a şi rămas în memoria celor care au cunoscut-o, se ştiu astăzi destul de puţine lucruri, deşi biografia acestei autentice Doamne, amestec unic de nobleţe şi simplitate, ar merita refăcută poate într-o carte, fie şi din frânturi, câtă vreme mai există martori în viaţă.

Ceea ce ştiu e că a făcut parte din mişcarea legionară alături de multe dintre vârfurile acelei generaţii şi că a plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. Legat fiind pe viaţă de Mănăstirea Suzana, am crescut cu povestea evadării ei nocturne din arhondaricul chinoviei în vremuri de restrişte, poveste reluată şoptit, mereu şi mereu, de maicile binecuvântate ale copilăriei mele, în ceasurile de tihnă din lungile după-amiezi de vară. Urmărită de Securitate şi aflată în refugiu la mănăstirea de pe Valea Teleajănului, tânăra Anastasia Popescu a fugit în puterea nopţii de sub ochii urmăritorilor, coborând precum în poveştile cu prinţese răpite de prinţi descălecaţi de pe bidiviul alb, pe firul unor cearceafuri înnodate de le fereastra camerei şi până în ascunzişul pâlcului de brazi de la poalele arhondaricului. A fugit şi s-a ascuns în inima pădurii unde a avut puterea să reziste şi să strângă din dinţi fără să se dea de gol nici chiar atunci când unul dintre securiştii care o căutau, a trecut pe lângă ascunzişul de frunze în care se afla, călcând-o vânjos pe mână! Noii „prinţi” ai vremurilor noi înlocuiseră bidivii albi cu dubele, paloşul cu pistolul şi bâta, iar declaraţiile de dragoste cu declaraţiile smulse prin teroare, violenţă şi abjecţie.

Pe „Mama Sica” am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală” alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puţin era la acea vreme, după ştiinţa mea, singura femeie din istoria noastră deţinătoare a unei asemenea înalte distincţii.

Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet şi în minte. Era undeva pe la sfârşitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunţi desfăşurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de „Mama Sica”. Unul dintre subiectele conversaţiei a fost desigur, şi concertul de la Bucureşti al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit prob indignarea faţă de semantica gestuală provocatoare a solistului şi uluitoarea sa reverberaţie în întreaga generaţie care îi preluse ţinuta, mişcările şi ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului şi după, la şcoala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent şi sever, am dezaprobat hotărât, imediat şi categoric fenomenul, fiind convins că „Mama Sica” nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu uşuraticele ispite al vrăjmaşului.

„- Şi ce aţi făcut Mama Sica, nu i-aţi trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită şi în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din aşezămintele sociale”.
„- Şi?...” – am îngâimat descumpănit.
„- Începând de duminica următoare, bineînţeles cu acordul şi sprijinul părinţilor, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toţii, pacheţele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârşit fiecare după posibilităţile sale. Astfel că la sfârşitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică... Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson...”.


Eram uluit. Ruşinat şi deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecţie de pedagogie a acestei femei de o excepţională inteligenţă şi cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitati numărul anilor, albul firelor de păr şi puţinătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieşit dintr-o epocă în care educaţia stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo...”etc., şi sfârşind cu de acum clasica tăbliţă de metal pe care scria cu litere roşii „NU călcaţi iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrăneşte în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din neţărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Apoi, ţin minte că a început dansul. Şi cum mirele şi-a declinat categoric orice fel de competenţe în materie de vals, în urma unei mici şi precipitate anchete de familie, naşul – persoană importantă - a luat hotărârea ca, „pentru salvarea situaţiei”, valsul ce urma să deschidă „balul” să fie lăsat în sarcina unei perechi sui-generis: Mama Sica împreună cu mine! Un vals pe care n-am să-l uit niciodată. Graţia şi eleganţa unei octogenare care mi-a dat sentimentul pentru câteva clipe că suntem subiecţii Concertului de Anul Nou de la Viena. Graţia şi eleganţa unei lecţii de neuitat. Graţia şi eleganţa ortodoxiei. Frumuseţea ei fără vârstă şi puterea de a copleşi răul cu pecetea binelui.

DACĂ FIECARE SFÂRŞIT AR FI ATÂT DE FRUMOS...

PENTRU CEI CARE VOR VENI...

I have a dream, a song to sing

To help me cope with anything

If you see the wonder of a fairy tale

You can take the future even if you fail

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I have a dream, a fantasy

To help me through reality

And my destination makes it worth the while

Pushing through the darkness still another mile

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I'll cross the stream - I have a dream

I have a dream, a song to sing

To help me cope with anything

If you see the wonder of a fairy tale

You can take the future even if you fail

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I'll cross the stream - I have a dream

CORALA ARMONIA

SCRISOARE SOLDATULUI DE ORIŞIUNDE

Olimpic '64 -Ziua bradului de noapte

Astăzi e ziua de naştere a tatălui meu. El nu mai e. A luptat de foarte tânăr ca ofiţer de cavalerie al Armatei Române în cel de-al doilea război mondial. A fost împuşcat şi rănit foarte grav la Stalingrad. A scăpat printr-o minune. În trenul plin cu răniţi care străbătea Moldova, o soră medicală, Maica Antonina de la Mănăstirea Suzana, l-a întrebat: “Dar cu dumneata moşule, ce-au avut de te-au trimis pe front?”. Albise complet şi nu avea decât 22 de ani…

Astăzi, dacă ar mai trăi şi ar vedea România din decembrie 2009, el, împreună cu toţi camarazii lui de front ar spune că lupta lor a fost degeaba şi că omenirea nu învaţă nimic din istorie…

LOR, adică lui Mişu Bădulescu, Rică Crişan, Motto Stănculescu, Gică Dumitrescu, Milică Neneacă, Radu Ionescu şi atâţia alţii de care acum nu-mi mai aduc aminte, ori pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar şi VOUĂ celor mai tineri care încă nu aţi aflat că istoria se repetă vă trimit aceste crâmpeie din rărunchi...

LUMINA LINĂ DE LA AGAFTON

„Cât timp va exista, undeva prin lume,
un singur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată”
(MIRCEA ELIADE)

În ziua de 12 martie 1982, într-o conferinţă dedicată operei lui Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă îşi amintea de ultima vizită făcută acestuia, cu doar câteva luni înainte de trecerea la cele veşnice. Întâlnise atunci un Eminescu bolnav şi neliniştit, „cu obrajii palizi şi căzuţi, cu glasul tărăgănat şi somnoros. [...] Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi aşezându-se pe scaun începu să citească... un şir lung de strofe, de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petec de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveniau mereu, în fiecare strofă. N-am putut reţine decât aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au înţeles mistic: „Atâta foc, atâta aur/ Ş-atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţei/ Ai risipit părinte…”.

Despre Eminescu s-a scris enorm. Influenţele exercitate asupra operei sale de filozofia lui Kant şi Schopenhauer sau de vechea spiritualitate indiană sunt evidente şi nu cred că pot fi puse la îndoială. După cum cred că a socoti definitorii numai aceste influenţe ar fi o eroare. După cum tot o eroare este a-l socoti pe Eminescu un poet religios. Nu orice strofă sau poem de influenţă religioasă poate să implice şi o practică a credinţei. Ştim însă din biografia sa, că Eminescu avea printre călugării şi maicile din mănăstirile moldovene, câţiva unchi şi câteva mătuşi, a căror viaţă creştină cu siguranţă că a cunoscut-o şi nu l-a putut lăsa indiferent. Mai ştim că imensa sa sete de cultură, de cunoaştere, l-a condus adesea la cercetarea multor cărţi vechi, inclusiv teologice. În biblioteca sa, nu întâmplător s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ori Fericitul Augustin. Moses Gaster a utilizat această bibliotecă atunci când şi-a întocmit faimoasa sa „Chrestomathie roumaine”. Printre manuscrisele eminesciene s-a putut afla şi o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru”, urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan. Acestor mărturii asupra interesului, apropierii şi sensibilităţii poetului faţă de spiritualitatea creştină mai putem adăuga însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o veche carte bisericească, din care s-a păstrat numai începutul: „Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: „Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Pe când avea numai 20 de ani, Eminescu îi aduna laolaltă pe cei de o generaţie cu dânsul, în zi de 15 august 1871, la Mănăstirea Putna, a cărei ocrotitoare este Maica Domnului. Într-o astfel de zi, poetul se adresa asistenţei cu următoarele cuvinte: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă, şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ”. Marea Sărbătoare de la Putna trebuia să fie deopotrivă „religioasă şi naţională”, pentru că, observa el, „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Aşadar, la numai 20 de ani, tânărul Eminescu sesiza temeiul unităţii morale a naţiunii noastre, care îl constituie creştinismul ortodox.

Eminescu ne dezvăluie că atât în fiinţa sa intimă, cât şi în expresia creaţiei lui literare, dimensiunea creştină îşi găseşte un loc firesc, loc în care poetul face dovada profundelor sale cunoştinţe teologice. În vreme ce Alexandru Elian atrăgea atenţia într-una dintre lucrările sale („Eminescu şi vechiul scris românesc”, 1955) asupra surselor eminesciene, identificând înrudiri şi influenţe în vechile scrieri româneşti, pe urmele acestuia, acad. Virgil Cândea („Glosse la „Fereştile Gândirii”, 1989) descoperea în poeme precum „Călin”, „Gelozie”, „Pentru păzirea auzului” ori „Când te-am văzut Verena”, termeni ori expresii izvorâte din conţinutul faimoasei scrieri a lui Nicodim Aghioritul, „Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri”. Dacă studiul Părintelui Galeriu („Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu”, 1991) atrăgea atenţia asupra conţinutului mărturisitor şi profund creştin al poemului „Rugăciunea unui dac”, trimiţând la anii de început ai zămislirii credinţei creştine autohtone, ori remarca subtilităţile teologice din poemul-rugăciune „Pe când erai Tu singur...”, sau profunzimile analitice dintr-un text al poetului publicat la 12 aprilie 1881 („Şi iarăşi bat la poartă...”) unde taina lui Hristos este înţeleasă ca Model superior de viaţă, Model viu, depăşind simplul palier etic şi asumând profunzimi existenţiale, Bartolomeu Valeriu Anania vedea în expresia lirică a celor câteva poezii eminesciene în contur religios, o ipostază a spiritului său („Ipostaze lirice eminesciene”, 1989) luând ca exemplu versuri precum cele din „Rugăciune”: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”, versuri pe care le consideră pornite din atenta cunoaştere a Tradiţiei care o socoteşte pe Maica Domnului, ocrotitoare navigatorilor, dar şi al felului în care este Ea zugrăvită pe bolta de deasupra altarului – la prora corabiei – îmbrăţişând ocrotitor cu braţele şi privirea, pe cei care, aflaţi înlăuntru, înfruntă valurile plutind pe marea vieţii, având la cârmă pe Hristos şi pe Maica Sa la proră. Exemplele, desigur, pot continua. Din păcate astăzi nimeni nu mai aminteşte despre descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian, care se găseşte în Biblioteca Academiei, pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, şi dedesuptul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Să fie această vecinătate doar o simplă coincidenţă? Dacă ar fi să ne situăm în siajul unui alt studiu al Părintelui Anania („Drama divină a lui Hyperion”, 1983), am zice că nu. Dar nici nu cred că ar trebui să urmărim cu obstinaţie „încreştinarea” poemului „Luceafărul”.


E limpede însă, că asemenea altor mari scriitori ai lumii, Mihai Eminescu a găsit în mod natural în universul creştin un punct de referinţă pentru tulburătoarea sa operă. În anul 1963, la Modena, în Italia, Rosa del Conte – profesoară de literatură la Universitatea din Roma – publică o lucrare de 482 de pagini, intitulată „Eminescu sau despre absolut”, poate cea mai vastă monografie într-o limbă străină închinată poetului, alături de cea aparţinând profesorului Alain Guillermou, intitulată „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”. Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai cu seamă influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei perioade, „autohtone”, a formării spirituale a lui Eminescu. În acest context, autoarea subliniază faptul că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, „care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă, fie în tradiţia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizantine”. Atent şi deschis către toate orizonturile culturale ale vremii, poetul a ştiut deopotrivă să-şi întemeieze mereu gândul pe valorile tradiţiei şi spiritualităţii româneşti.

Tocmai de aceea, de fiecare dată, la ceasul aducerilor aminte, nu pot să nu mă gândesc la mărturisirea şi dorinţa lui Mihai Eminescu, împărtăşită acelui duhovnic la Mănăstirea Neamţ, de a asculta mereu nu doar foşnetul valurilor mării, ci şi „Lumină lină”, cântat ca la Mănăstirea Agafton, la vremea vecerniei, când ziua se-ngână cu noaptea. Semnificaţia cântării acestui imn, unul din cele mai vechi imne de inspiraţie creştină (atribuit Sfântului Antinoghen martirul, episcop originar din Sevastia Capadociei), este aceea că, în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi, aşteptarea şi venirea lui Mesia erau ca luceafărul de seară, ca o stea căzătoare, aducătoare de încredere şi nădejde.

Răzvan Ionescu

ÎNGERUL DIN FEREASTRĂ

„Oisive jeunesse
A tout asservie
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie”

(ARTHUR RIMBAUD)

Un înger s-a înălţat din codrii Ardenilor lăsându-l pe fratele său, Jaques, să-şi poarte mai departe melancholia pe sub catedrale de cer, dimpreună cu aştrii şi semnele lor. A iubit această lume pentru care s-a nevoit în sărăcie şi în singurătate. Şi poate că din această pricină uneori îşi abate plutirea undeva prin preajma Bisericii Armeneşti, poposind la pervazul unei odăi sărăcăcioase de la canatul al doilea al fostei case Orghidan. Odaia lui putea fi la fel de bine şi chilia unui călugăr. Şi poate că la urma urmei asta şi era. În fond, nu se spune despre monahi că sunt îngeri în trup? Un pat acoperit cu o pătură veche, o masă, un scaun şi un dulap, iar pe perete un ciob de oglindă răsfrângând stranii frânturi. Atât. Doar dinspre sobă, mereu, o aromă tare de cafea.

„Lăsaţi-mă, vă implor, să călătoresc în jurul odăii mele, în misterioasa mea odaie” – spunea. „Iubesc prea mult incognoscibilul, cauza cauzei…Dacă aş vedea Sena sau Luvrul sau Tamisa, aş fi pierdut. Ar însemna că trăiesc într-un univers despuiat, gol ca o nucă fără miez.”

Mereu străpuns de „un dor fără saţiu”, mereu socotindu-se sărac şi nevrednic a scrie şi a rosti cuvântul românesc - nepieritorul arbore – mereu trecător prin ţinuturile Artei, fascinat de această frumuseţe străină ce-i rănise inima, îngerul de pe pervaz s-a lăsat înadins copleşit de măreţia edificiilor cărora le-a fost slujitor: Poezia şi Teatrul – locuri ale întâlnirii cu Dumnezeu. Exilat pe un podium, prins în plasa de lumină a reflectoarelor, învăluit într-o atmosferă prielnică, despuiat de amintirea humei, îngerul se apropia cu fiecare plăsmuire de cer. Scena devenea o fereastră prin care se călătorea dincolo, iar alături de el jocul celui mai de jos histrion dobândea o fărâmă din paradis. Retras din timpul său într-un exil benevol, într-un noian de plutiri, îngerul n-a fost absolvit de privilegiul zilnic al durerii. Au existat şi arii celebre. Astfel, Camil Petrescu, ilustru director al Teatrului Naţional, propunea la un moment dat sentenţios „eliminarea actorului Botta pentru lipsă totală de sensibilitate şi inteligenţă scenică” iar Victor Ion Popa se întreba la rându-i „ce caută pe scenă actorul Emil Botta”. La ceas vesperal, Radu Beligan îşi lustruia deunăzi public eminenţa ubicuuă şi straniu amnezică, evocând împliniri. Numai că, printre multele misiuni îndeplinite ale cameleonului cu pricina, s-a numărat şi scoaterea la pensie a îngerului ce slujise cu atâta impardonabilă stângăcie teatrul. Când reaua credinţă vizitează minţi ilustre, prostia capătă irizări de vitraliu. El însă n-a răspuns nicicând loviturilor. E privilegiul îngerilor. Acelora foarte generoşi care i-au oferit ura, o ură cordială desigur, le-a înapoiat doar o celestă tăcere.

…Era foarte frig în noaptea aceea. M-am sprijinit uşor de perete şi am aşteptat. Nu prea ştiam ce-o să-i spun când va apărea. Era poate a zecea oară când îl aşteptam, dar nu eram în stare să recunosc asta faţă de mine însumi, ca de la sinceritate la sinceritate. Într-un târziu m-am hotărât să plec – ce conta pentru sufletul lui, umila mea aşteptare?

„-De ce stai aici de fiecare dată, de ce nu încerci să intri?” – a răsunat o întrebare adresată unei palori încremenite de uimire.Un nod mi s-a pus în gât şi-am îngâimat ceva de dincolo de ruşine, bâlbâindu-mă, ceva care parcă începea cu „maestre” şi sfârşea lamentabil în inutile mulţumiri. M-a privit îndelung – sau poate că doar aşa mi s-a părut mie – cu ochii săi atât de albaştri, supus de vântul „Măriei Sale Tristeţe”. Am lăsat privirea în pământ , dar mi-a prins uşor bărbia şi aproape că mi-a şoptit:

„-Te mistuie, sărmane, te mistuie, nu-i aşa?” Nu ştiu decât că am fugit, habar n-am dacă au fost zile sau ani… Blândeţea lui însă m-a căutat, iertându-mi fuga, absolvindu-mă de mica laşitate. Aşa m-a găsit Domnul Amărăciune la vârsta când aveam nevoie mai mult decât oricând de un „maestru”. În curgerea timpului am aflat apoi, desigur, şi alţii. Însă numai lui Emil Botta îi crescuseră aripi de înger. Rătăcit şi câteodată captiv în ograda obrăzniciilor noastre pământene, părea asemenea îngerului aterizat în ograda plină de orătănii, din povestirea lui Marquez. Nu-mi amintesc să fi văzut în chilia lui mai mult de o carte. Am călătorit în schimb printre rafturile memoriei sale – un palimpsest de argint. Am descoperit atunci două ţinuturi de taină prin care se cuvine a păşi mereu cu capul plecat: Poezia şi Teatrul. Copleşit de măreţia acestor ţinuturi, am rămas şi astăzi, la fel ca şi atunci, un trecător înmărmurit de dor. Alături de el, un Demiurg, am visat oameni cu masca lor sfâşietoare încremenită în bucurie, încremenită în durere. Îmi amintesc că într-unul din rarele sale interviuri a mărturisit că şi-ar fi dorit să joace rolul unui fir de iarbă. La ceasul când mă pregăteam de prima mea călătorie pe scena unui teatru de-adevăratelea, îngerul meu a plecat într-o altă călătorie. L-au petrecut puţini. Era miez de vară şi aripile-i albe atârnau asemenea pleoapelor celor ce l-au iubit şi s-au lăsat atinse de el. Câţiva. De-atunci, la fiecare ceas de seară, când gongul vesteşte iminenta întâlnire cu Poezia şi Teatrul – căci cu majuscule se cuvine a fi scris „cuvântul teribil”, m-am simţit mereu pierdut şi înfricoşat, cu totul şi cu totul trist. Mă gândesc mereu la îngerul meu, doctor în ştiinţa melancholiei – ars magna – aceea care ne face să ştim că suntem, şi mai ales cum suntem, pieritori, după spusele lui Alexandru Paleologu. Plutesc o vreme, ce-i drept. Dar îmi lipseşte catargul. Înainte de fiecare naufragiu mă mângâi doar cu adierea vântului dinspre răsărit şi-a unei şoapte de noroc dinspre uitata Corabie cu Rataţi. „Iubirea mă apără,/ de aceea port/ fruntea sus în exil printre oameni./ Când ziua decade şi când, spre apus,/ Cumpăna liniştită se-nclină,/ o, atuncea, de sus,/ primesc o tristeţe senină./ Ochii mei în extaz rătăcesc/ spre adâncul fântânii unde stelele scapără./ O, de al stelelor dor mă topesc/ şi m-aş duce la ele,/ dar Iubirea mă apără.” Cât aş fi vrut ca măcar acum, la vreme târzie, să-mi pot răscumpăra laşitatea şi neputinţa de odinioară…Cât aş fi vrut să pot juca măcar rolul unui fir de iarbă, pe care vântul şi cuvântul să-l poarte prin dreptul ferestrei cu înger din preajma Bisericii Armeneşti! Pe lângă iubirea şi plutirea lui însă, hoinărelile prin ţinuturile peticite ale teatrului de azi, periodic aureolate festiv în smoking şi rochii lungi, ar putea fi asemuite cu un five o’clock la Arnoteni…

Răzvan Ionescu

SCURTĂ BIOGRAFIE

Emil Botta (Adjud, 15 septembrie 1911 – Bucureşti, 24 iulie 1977) poet şi actor al cărui fior tragic rămâne unic în memoria cărţilor, a peliculei sau a benzii magnetice. Frate cu un alt scriitor important, Dan Botta, Emil Botta a fost un poet care nu a semănat cu nimeni şi un om cu o verticalitate aşijderea. A făcut parte dintr-un grup intitulat „Corabia cu rataţi”, din care mai făceau parte printre alţii Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Arşavir Acterian. Cu ultimul avea să rămână prieten toată viaţa. Poate fi asimilat împreună cu fratele său generaţiei „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Arşavir Acterian, Pavel Costin Delenu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan, Horia Stamatu, Pericle Martinescu, Alexandru Alexianu, Luca Dumitrescu ş.a. Între anii 1929 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului şi tot în această perioadă îşi face debutul în literatură. Revista Bilete de papagal nr. 409/10 iunie 1929 publică poezia Strofă ultimă, cel dintâi poem semnat în presă de Emil Botta. Colaborează la revista Rampa unde publică o serie de articole şi câteva dintre nuvelele ce vor intra ulterior în componenţa singurului său volum de proză, „Trântorul”. După încheierea studiilor la Conservator este angajat în „Compania 13 + 1” înfiinţată de G. M. Zamfirescu. Debutează în piesa „Molima tinereţii” de Ferdinand Bruckner. Este colaborator la revista Discobolul, apoi la România literară unde, în numărul din 8 iunie 1933 publică un fragment de roman (dispărut ulterior sau poate necontinuat) intitulat „Meridian”. Anul 1937 constituie debutul lui Emil Botta şi ca poet şi ca prozator prin volumul de poezie „Întunecatul april” şi volumul de proză „Trântorul”. În ciuda unei prezenţe constante în paginile publicaţiilor literare după apariţia celui de-al doilea volum de poezie intitulat „Pe-o gură de rai” (1943) nu mai publică nimic vreme de mai bine de 20 de ani. Biografii pun această absenţă pe seama carierei teatrale şi cinematografice căreia Emil Botta i s-a dedicat în întregime. În realitate, Emil Botta nu a dorit ca prin scrisul său să facă nici un fel de compromis cu politica bolşevică care va înrobi ţara. Odată cu „dezgheţul” primilor ani de după moartea lui Gheorghiu Dej îşi reia activitatea literară publicând în anul 1966 volumul intitulat „Poezii”, volum care reuneşte de fapt primele sale două volume, „Întunecatul april” şi „Pe-o gură de rai”. În 1971 îi apare un nou volum intitulat „Versuri” care cuprinde un ciclu de poezii intitulat „Vineri”, publicat pentru prima oară în Gazeta literară nr. 39/1967. Anul 1974 este anul apariţiei volumului Poeme în colecţia foarte cunoscută în epocă, „Cele mai frumoase poezii”. Ediţia cuprinde o selecţie din cele trei volume: „Întunecatul april”, „Pe-o gură de rai”, „Versuri”, dar şi un ciclu de inedite ce va fi reluat mai târziu în volumul „Un dor fără saţiu”. În primăvara anului 1975 se stinge din viaţă mama sa, Aglaia Botta. Este o lovitură peste care, de fapt, artistul Emil Botta nu a putut trece niciodată. Continuă să scrie şi să joace un rol episodic în singurul spectacol de la Teatrul Naţional care îl mai cuprindea în distribuţie, „Un fluture pe lampă”. Într-un interviu din acea perioadă, la întrebarea uzuală a oricărui reporter aflat în dialog cu un actor - „ce rol repetaţi?” – Emil Botta răspunde: „Nimic. Nu merit”. Va fi pensionat de către Radu Beligan, personaj malefic al teatrului românesc prin caracter, egoism, oportunism, slugărnicie politică, lipsă de scrupul, cinism etc. Emil Botta primeşte astfel încă o lovitură pe care o va purta cu demnitate, chiar dacă îi provoacă o nouă suferinţă a cărei dimensiune nu poate fi evaluată nici măcar de către cei care îi sunt în preajmă la acea vreme. Apar primele semne ale bolii de inimă. În anul 1976 îi apare un nou volum de versuri, „Un dor fără saţiu”. Suferinţa sa şi boala de inimă se agravează. Este dus în stare gravă la secţia de reanimare a spitalului "Alexandru Sahia". Aici va compune ultimele sale poezii care vor apărea postum în Viaţa Românească nr. 7/1977 şi ulterior în reeditarea volumului „Un dor fără saţiu”. În ziua de 24 iulie 1977 la ora zece dimineaţa se va stinge pe patul de spital. Ultimele lui cuvinte au fost: „Mă simt bine...”.

În teatru a lăsat amintirea unor roluri unice, dintre care cel al lui Ion din „Năpasta” de I.L. Caragiale există încă în filmoteca de aur a TVR.


A jucat în multe filme, dar parcă nici unul nu îl egalează pe cel al lui Paveliu din "Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (1969).


SPECTACOL

Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
şi un năprasnic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
Vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghiţea nămolul;
în pauze tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”.
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.


REVIZORUL NOSTRU

Şcolarul Durerii
ce rău a albit...
Anii, la urma urmelor,
anii.
Dar plânsul în hohote,
Plânsul, de ce?
Vai, revizorul nostru,
revizorul şcolar
domnul Eminescu,
a fost tras pe roată.
Când vei auzi creanga trosnind,
ia seama spun: e osul lui,
al revizorului nostru şcolar...
Minţi, şcolare, minţi,
am răcnit,
Eminescu a fost răstignit.



DOMNUL AMĂRĂCIUNE

„...şi steaua se numeşte Amărăciune...”
CANTEMIR


Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
În haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute?
Dar te întreb, iubitul meu ce ai la frunte?
Amărăciune m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu ce palid eşti.
Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: Să te fereşti...

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.

DANSUL

Toamna aşternuse peste Paris un veştmânt auriu, iar asta se vedea cel mai bine dacă zăboveai o vreme pe aleile parcului Montsouris din arondismentul al paisprezecelea. Femeia din faţa mea, cu trup delicat şi privire pătrunzătoare, o flacără arzând sau, poate, ea însăşi plutind laolaltă cu celelalte frunze aurii ale toamnei, îşi depăna viaţa. Chipul său de o uluitoare mobilitate, mâinile lungi care desenau volute savante, ritmul ameţitor şi tonul lipsit de accente patetice îmi arătau că nu mă aflam câtuşi de puţin în faţa cuiva care îşi evoca trecutul cu tristeţe. Nici un fel de regret, nici un fel de nostalgie, cu atât mai puţin vreo amărăciune. La vârsta de doi ani, într-un accident stupid, piciorul stâng îi fusese complet zdrobit de un ascensor. Din punct de vedere medical piciorul era compromis şi nu mai exista altă soluţie decât amputarea. Disperaţi, părinţii găsesc un mare chirurg dispus pentru o intervenţie însoţită de tratament cu penicilină. După şapte operaţii piciorul este salvat, mai puţin două degete care îi sunt amputate. La vârsta de opt ani descoperă farmecul dansului şi este acceptată la şcoala de balet a Operei din Paris, cu complicitatea unui celebru maestru de balet care, observându-i handicapul, dar şi strălucirea talentului, îi dă un ciorap gros de lână care să-i îngroaşe laba piciorului, păcălind astfel vigilenţa medicilor. Nu pentru multă vreme. Într-un târziu infirmitatea îi este descoperită, iar medicul Operei o declară inaptă, expediind părinţilor o scrisoare în care le anunţă exmatricularea. Talentul şi munca dusă până la sacrificiu îi fac însă pe profesori să anuleze decizia intransigentului medic. La cincisprezece ani intră în corpul de balet al Operei. Apar primele izbânzi care, surprinzător, îi deschid perspectiva unei cariere cinematografice. După cel dintâi film, numeroşi cineaşti, precum Claude Autant-Lara, Gene Kelly, Albicoco sau chiar Walt Disney îi fac propuneri de colaborare care de care mai atrăgătoare... Îi refuză pe toţi în bloc. Nu voia să fie actriţă, voia doar să danseze. La douăzeci şi doi de ani devine prim-balerină a Operei din Paris. Munca dusă aproape până la un soi de ascetism o face să împace într-un acord armonic spiritul cu trupul. Dansul o poartă către o stare de fericire vecină cu starea de graţie. Încetul cu încetul este atrasă de coregrafii având caracter mistic, inspirate adesea de spiritualitatea hindusă. Avidă să cunoască, începe, prin lecturi, să treacă în revistă aproape toate religiile: Islamul, Hinduismul, Budismul, Iudaismul, Creştinismul. Este cucerită de scrierile a doi mari mistici creştini: Sfântul Ioan al Crucii şi Sfânta Tereza d’Avila. Într-o noapte deschide şi începe să citească Noul Testament. Îl soarbe cu frenezie, aproape pe nerăsuflate. Practic nu e o lectură obişnuită. Ascultă, vede, simte totul aievea. În sfârşit îşi descoperă lumina şi dragostea. Este El, Iisus. Un Iisus unic. Un Iisus care a înţeles omul până într-acolo încât nu numai că a primit să-i trăiască deplin suferinţele, dar i le-a transfigurat. „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni! Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre! Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” (Matei 11, 28-30). Fraza şoc. Fraza cheie. Această chemare-apel a lui Hristos depăşea cu mult răspunsul pe care-l căuta de atâta amar de timp. A înţeles deodată că Opera nu mai era şcoala tuturor şcolilor. Ci Hristos. Opera nu mai era templul descoperit în copilărie. Acel templu al frumuseţii, căruia îi dăruise cei mai frumoşi ani, putea fi deopotrivă şi un templu al vanităţii şi al invidiei. Mulţumită lui Iisus a descoperit însă un alt templu. Cel adevărat. Templul ameţitor al Iubirii. Se simţea năucită, ca atunci când întâlneşti un prieten drag, după ani şi ani de despărţire. Descoperise pe cineva înlăuntrul căruia existase dintotdeauna şi în braţele căruia putea muri şi învia deopotrivă. După ce atâta timp plăsmuise prin dans divinităţi ale fanteziei, se vedea acum răpită definitiv de realitatea Dumnezeului celui viu! Aproape firesc, la douăzeci şi opt de ani spune adio lumii. Adio regilor şi divinităţilor scenei! Adio aplauzelor şi coşurilor de flori! Adio hotelurilor de lux din turnee şi recepţiilor strălucitoare. Adio aşadar gloriei! Alege cărarea cea mai misterioasă şi cea mai stranie. Părăseşte de bună voie Opera şi o porneşte singură, fără să privească în urmă, pe drumul Ordinului Carmelitelor din Limoges. Televiziunile, ziarele, paparazzi, pornesc pe urmele ei urlând care mai de care, ca scoşi din minţi. Degeaba. Oceanul care o înconjoară protector e larg cât universul. Ordinul Carmelitelor, prin excelenţă o şcoală a rugăciunii, o învaţă să vorbească cu Dumnezeu. Seara, când întreaga obşte monahală se afla în capelă pentru rugăciune, ea ardea de nerăbdare să-i împărtăşească frământările şi să-l asculte. Căci Dumnezeu îi vorbea. Şi nu oricum. Dumnezeu îi vorbea despre dans. Căci dansul e o formă de laudă adusă Divinităţii. „Lăudaţi pe Domnul în timpane şi în horă; lăudaţi-l pe El în strune şi organe.” (Psalmul 150, 4). Atunci când îi mărturisea problemele, suferinţele, atunci când îi făcea cunoscute îndoielile faţă de anumite rigori ale vieţii din Ordinul Carmelitelor, Dumnezeu îi spunea zâmbind: „Dansează!” Aşadar, Dumnezeu nu-şi spusese ultimul cuvânt atunci când i-a deschis porţile mânăstirii. Cuvântul său nu e întotdeauna definitiv. Cuvântul său n-are frontiere, e fără de sfârşit. Este renaştere mai înainte de a fi naştere. Dumnezeu îi făgăduia renaşterea în El într-o bună zi. Dar unde şi când, nu ştia. Dansul, dansul, mereu dansul! Dansatorul, un descoperitor şi un cuceritor de spaţii! Dansul care oficiază nunta spaţiilor, înlăuntrul cu afara omului. Pentru tânăra novice din Ordinul Carmelitelor, dansul devenise un mijloc de a-l iubi pe Dumnezeu. Descoperindu-l mai profund pe Hristos, a descoperit sensul tuturor privaţiunilor ascetice pe care le făcuse pentru balet. Oare nu se poate vorbi cu Dumnezeu dansând?

După zece ani părăseşte Ordinul fără să-şi fi depus definitiv voturile monahale, cu gândul de a deveni o balerină a lui Hristos. „Voi dansa pentru Tine” – şi-a spus ea. Avea treizeci şi opt de ani. S-a alăturat unei mici comunităţi religioase din apropiere de Vendée, în care se experimenta valoarea gestuală a rugăciunii. Începe să predea lecţii de dans copiilor din aşezările învecinate, pe care-i învaţă un mic dans pe rugăciunea Tatăl nostru. Văzându-i într-o bună zi strădaniile, un preot face o remarcă neobişnuită: „Sentimentul religios este de obicei invizibil, dar aici el devine palpabil, îl vedem.” Era pentru întâia oară când un membru al Bisericii recunoştea scopul înalt al misiunii ei. Apoi s-a întâlnit cu Papa Ioan-Paul al II-lea, un papă care a iubit mult artiştii, dovedind adesea o sensibilitate aparte în faţa diversităţii expresiei artistice. Papa i-a spus că, din păcate, nu există încă un ordin monahal special al artiştilor, dar a adăugat zâmbind, „Dansează!”, gândind că ideea revelării frumuseţii divine prin dans este necesară. Astfel, după zece ani de tăcere, publicul avea s-o redescopere pe Mireille Cotiz. O altfel de dansatoare. O altfel de călugăriţă. O siluetă delicată, o privire pătrunzătoare, o femeie ieşită din tipare, o femeie care deranjează, stârneşte mirare şi surprinde. Ca şi micuţa cruce din lemn, singura podoabă pe care o poartă la gât. O poartă ca un strigăt. Strigătul ei mărturisitor că tot ceea ce este frumos aparţine lui Dumnezeu. Ca şi frunzele aurii ale acelei toamne care înveşmântase Parisul.

Răzvan Ionescu

SEMNUL

Sâmbătă 7 februarie 2009 se împlineşte un an de când Părintele Grigore – Arhimandritul Grigore Băbuş a trecut la cele veşnice. Parastasul va avea loc la Mănăstirea Cheia, acolo unde Părintele Grigore îşi doarme somnul de veci. Nu pot să spun cu precizie când l-am cunoscut, pentru că pur şi simplu nu îmi aduc aminte să fi existat un timp când să nu-l fi cunoscut. Când am deschis ochii spre lume era acolo, alături de alţi monahi şi monahii care mi-au înseninat viaţa şi m-au ajutat să mă fac băiat mare. A avut unul din cele mai frumoase glasuri ale muzicii psaltice autohtone şi a ocrotit şi îmbogăţit excepţionalul tezaur de carte al Bibliotecii Sfântului Sinod al cărei harnic şi devotat director a fost vreme de câteva decenii. A stat cu discreţie şi delicateţe în spatele izbânzilor multor ierarhi, cărora a ştiut să le stea alături cu înţelegere în ceasurile înfrângerilor şi ale căderilor omeneşti. Mai cu seamă a avut un respect deosebit pentru prietenie. Aşa se face că, deşi era slăbit şi mergea foarte greu, în miezul verii anului 2007, pe o căldură copleşitoare, a coborât din munte, de la Mănăstirea Cheia, cale de aproape 150 de km., numai ca să-şi poată lua rămas bun de la prietenul său de pe vremea Seminarului de la Cernica, Patriarhul Teoctist, mutat în acea vară la cele veşnice. L-a legat o prietenie statornică de Bartolomeu Valeriu Anania cu care a împărţit deopotrivă chilia mănăstirii şi celula închisorilor. În memoria Părintelui Grigore Băbuş postez aici un text intitulat „SEMNUL”, pe care l-am scris atunci când a împlinit 90 de ani. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne ajute pe noi, nevrednicii săi ucenici, să-i purtăm vie memoria atâta cât ne va fi rânduit să mai fim prin lumea celor vii!



Cu drept cuvânt Părintele Grigore Băbuş poate spune despre sfinţia sa că e “un om umblat”. Neostoita osârdie a Securităţii l-a purtat de-a lungul anilor prin mai multe puşcării. Aşa se face că amurgul toamnei din acel an l-a găsit la Aiud. Din vorbă în vorbă – în puşcării pereţii capătă grai şi ştiu multe – a aflat că în noua sa chinovie roşie a poposit şi prietenul său de-o viaţă. Se cunoscuseră cu mulţi ani în urmă, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica, unde pe-atunci tânărul seminarist recitase câteva poezii ale sale. După un timp, Părintele Grigore i-a întâlnit sprâncenele şi privirea vulturească la leagănul vieţii sale de ieri ca şi de azi: Mânăstirea Antim. În acea seară tânărul i-a mărturisit hotărârea sa de a intra în monahism. Ani de zile au împărţit aceeaşi chilie, unde cu vremea Părintele Grigore adăugase la canoanele şi nevoinţele sale monahiceşti încă una: aceea de a deprinde somnul cu lumina aprinsă, căci tânărul novice era chinuit aprig de patima scrisului. După câte o noapte dormită pe sponci, Părintele Grigore, mai de voie, mai de nevoie, devenea în zorii dimineţii şi întâiul cititor. Şi acum – iată ! – după atâţia ani, aici, la Aiud, „chiliile” lor erau iarăşi aproape. La amintirea acelor vremi, în geana părintelui se agaţă încăpăţânat o lacrimă. A aşteptat un timp să fie scoasă la “aer” celula cu pricina, apoi a scos cu îndemânare de ceasornicar miezul de pâine ce astupa gaura cât vârful de ac din oblonul ferestrei, şi-a lipit de lemnul cald ochiul cu pleoapa tremurândă şi a privit. L-a recunoscut imediat. Tânărului seminarist de odinioară, chiar dacă îi fuseseră tăiate părul şi barba, privirea vulturească îi rămăsese încă la locul ei. L-a aşteptat să ajungă în dreptul oblonului. “Firea întreagă şi toată făptura” s-a cutremurat atunci la tunetul de protopsalt încercat, ce-a ţâşnit din pieptul părintelui : “Valericăăă ! Sunt eu, Grigoreee !” O vreme, până şi ciripitul celor câteva rândunele întârziate a amuţit. Doar paşii deţinuţilor au continuat în acelaşi ritm egal, şi doar în privirea gardianului a licărit parcă lama unui cuţit. “Valerică” (Bartolomeu Valeriu Anania) a mai trecut prin dreptul oblonului odată, şi încă odată, adulmecând respiraţia înceată a gardianului. Când a ajuns pentru a treia oară în dreptul oblonului, şi-a împreunat degetele mâinii drepte şi, discret, şi-a făcut pe chip Semnul. De partea cealaltă Părintele Grigore a oftat prelung, a gonit oarecum stângaci lacrima ce se încăpăţâna încă să stea agăţată în geană, şi-apoi, liniştit, ca într-un fel de răspuns, şi-a făcut la rându-i Semnul. Semnul Crucii. Semnul care de mii de ani “legitimează” creştinul, mărturisindu-i dubla sa realitate – cu datorii faţă de pământ şi cer. Semnul “Tainei lui Hristos” – cum spune Apostolul Pavel, prin care Mântuitorul a unit nu numai umanitatea Sa cu Dumnezeu, ci şi pe toţi cei ce cred în El, cu Sine şi între ei. Prin acest Semn s-a deschis iubirea dumnezeiască în toate sensurile ei, în “lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea iubirii Lui Hristos”(Efeseni 3, 18), care sunt dimensiunile cosmice ale plinătăţii divine (Sf. Grigorie de Nyssa). Braţele ei cuprind zidirea în obârşia şi chemarea ei luminoasă.

Cu 1650 de ani în urmă, de pe amvonul bisericii Învierii din Ierusalim, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, arăta mulţimii Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Piatră de poticnire (skándalon) pentru unii, ea înseamnă Înviere pentru creştini, căci moartea lui Hristos a devenit (aşa cum se spune în Rugăciunea de la sfinţirea Crucii) de viaţă făcătoare.

În ciuda unei întregi generaţii, care s-a apărat şi a nădăjduit prin Cruce, demonii cei roşii n-au fugit prea departe. Nimic nu se pierde, totul se transformă – iată legea lor, o lege a fizicii devenită regulă a supravieţuirii în societăţile post-totalitare ! Tulburătorul “Memorial al durerii” ni l-a înfăţişat la un moment dat pe unul dintre ei. Ironie sau cinism al sorţii, pe ecranul televizorului, sub chipul puhav al fostului comandant al Aiudului, cu litere de-o şchioapă, i-a apărut scris şi numele: Crăciun ! Şi asta cui ? – m-am întrebat. Haida deh ! Tocmai lui Moş Gerilă ! Cu voce onctuoasă, gresată periodic la exigenţele bolşevismului rătăcitor care ne-a cotropit locul şi norocul, ipochimenul lăbărţa către întinsul megaherţilor ţărişoarei noastre de telespectatori noctambuli un discurs competent şi precis evaluator al avantajelor unei alimentaţii fundamentate pe resursele proprii ale prestigioaselor „ferme” ale Aiudului. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea standardelor acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” a făcut ca Dumitru Stăniloae şi Petre Ţuţea, de exemplu, să atingă vârsta de 90 de ani !!!

Părintele Grigore a împlinit şi el, de curând, aceeaşi vârstă. Şi tot nu cu mult timp în urmă, şi-a recăpătat crucea confiscată de Securitate, cruce pe care o avea de la unchiul său, stareţul de odinioară al Mănăstirii Cheia de la poale de Ciucaş. Semnul însă, l-a purtat mereu, ca şi ceilalţi, pentru că nu a avut cum să i-l ia nimeni. Cu el m-a binecuvântat, cu el m-a mustrat, cu el m-a iertat ! În Catedrala Patriarhală ori în temniţele comuniste, pe culoarele lungi ale Bibliotecii de la Antim, pe pajiştile Babeşului, ori împreună cu Părintele Macarie la Poiana Crucii, Semnul nu l-a părăsit niciodată. Cu el, prin vremi, s-a însemnat pe sine, mulţime de popor şi „copacii trebuitori”. Iar crucea i-a devenit de viaţă făcătoare.

„Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise Dănilă Prepeleac. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o Cruce ş-o înfige în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori” (Ion Creangă – „Dănilă Prepeleac”).

Răzvan Ionescu



Părintele arhimandrit Grigorie Băbuş s-a născut la data de 3 iunie 1915 în comuna Teişani, jud. Prahova. La vârsta de 13 ani, a intrat ca frate începător la Mănăstirea prahoveana Cheia, unde era stareţ unchiul sau, Arhimandritul Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, printre care cea de paracliser. La vârsta de 18 ani, a susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arapaşu, viitor patriarh al României şi pe monahul Sofian Boghiu, viitor stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. Dupa absolvirea Seminarului Teologic, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data de 22 februarie 1948, ieromonah. Mai târziu a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul. Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În data de 25 martie 1956, de Bunavestire, a fost hirotesit arhimandrit de catre însuşi Patriarhul Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost arestat de securitate, care i-a confiscat şi puţinele lucruri pe care le avea. A fost închis vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr, şi alţii, suferind în sinistrele inchisori de la Aiud şi Jilava. Eliberat din inchisoare în anul 1964, Arhimandritul Grigorie Băbuş revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca Sfântului Sinod pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere, precum şi la altarul Sfintei Catedrale Patriarhale, mai bine de 50 de ani. A scris mai multe articole şi cărţi, printre care amintim: Izvoare liturgice si pastorale, Bibliografia tipariturilor psaltice ale lui Anton Pann, Lumina pentru suflet-predici. Slăbit de vârstă şi de boală, părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş s-a retras la Mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, primind adesea vizita fiilor duhovniceşti. A trecut la cele veşnice în 7 februarie 2008, dată care coincide cu ziua de naştere a colegului şi prietenului sau, Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915).

PAŞII EI RISIPIŢI DE SPUMA MĂRII...

Paşii ei risipiţi pe nisipul mării, în serile în care desculţă se lăsa parcă luată la rost de şoapta, ori de vuietul valurilor... Aşa mi-o amintesc pe Gina Patrichi. Mergând pe malul mării de la un capăt la altul. Pe vremea când doar aspiram spre acea lume de dincolo de cortină, cu mirosul ei pătrunzător de eter-mastick, vacanţele la mare se alcătuiau de-a lungul unor popasuri înşirate pe firul monotoniilor tandre. Îmi alegeam un loc strategic prin preajma plajei de la „Rex” şi o pândeam. Uneori o vedeam încă de la ieşirea din hotel, alteori îi aflam silueta dintre desenele altor trupuri undeva, depărtându-se sau apropiindu-se. Pe atunci nici nu îndrăzneam să visez că voi avea privilegiul de a-i fi vreodată prin prejmă, altfel. Apoi au fost acele spectacole de vis de la Bulandra, „Elisabeta” şi „D-ale carnavalului”, pe care orice student al I.A.T.C. din generaţia noastră le poate povesti pe dinafară şi acum, replică de replică, pas cu pas, poantă cu poantă. Asemeni unui concert căruia cunoscătorii îi recapitulează volutele sonore, urmărind ştimele memoriei. Nu scăpam nici o reprezentaţie, alergam cu sufletul la gură, plasatoarele şi portarii ne cunoşteau, scările şi gradenele erau ale noastre, făceam oarecum parte din distribuţie... Apoi am cunoscut-o de aproape, o profesionistă până în măduva oaselor, fanatică până dincolo de puterea omenească a înţelegerii. O autoritate imensă în teatru. Uneori cuvântul ei putea să răsucească destine, fără ca ea să-şi dea seama sau să vrea neapărat asta. Cei cărora lumea teatrului le este cunoscută, ştiu că asemenea „puteri” nu aveau nimic de-a face cu funcţiile adminstrative şi nici măcar cu numărul rolurilor jucate. Zeul teatrului îşi alege trimişii după criterii doar de el ştiute, ce ţin de acea tainică putere de a-i vrăji până şi pe ceilalţi slujitori ai săi, de dincolo de ultima cortină. Puternic, asemeni „Re-Ginei” Mab, cuvântul ei şfichiua ori aşeza în rost paşii către efemera lume a viselor. La final le îmbrăca pe toate într-un râs pe care încă îl mai port atât de limpede în urechi, încât dacă acum l-aş auzi la altcineva, cu siguranţă aş sfârşi pe rug, eretic, acuzându-l pe Dumnezeu de impardonabila impostură a plagiatului de sine.

Din vremea repetiţiilor la „Dimineaţa pierdută” păstrez două momente ce poartă pecetea inconfundabilă a ceea ce se afla dincolo de aura de mister pe care o transmitea pe scenă Gina Patrichi. Prima. La finalul unei şedinţe, în biroul directorului, când lumea se pregătea de plecare, mai zăbovind la o mică şuetă, Gina care era obsedată de un moment dificil din spectacol căruia tocmai îi aflase cu o seară înainte rezolvarea (cu ajutorul unei uluitoare artiste care s-a aflat mereu, discret, în spatele multor izbânzi teatrale, Miriam Răducanu) a vrut să-i arate Irinei Petrescu şi celor din jur, soluţia la care ajunsese. Brusc, ne-a uluit pe toţi, aruncându-se pe jos şi târându-se pe mochetă, jucându-şi monologul spre disperarea tăcută a rochiei albe şi vaporoase de vară care, în urma acestui intempestiv impact, avea să sufere drastice modificări. Al doilea moment e legat de monologul din trăsură al lui Titi Ialomiţeanu, personajul pe care îl jucam eu. Ajunsesem într-un moment de impas peste care nici eu, nici regizoarea Cătălina Buzoianu nu mai ştiam cum să trecem. Cătălina (un om căruia îi datorez enorm) îşi vărsa năduful asupra mea, iar eu, în pragul abandonului, aşteptam doar momentul de a contraataca la fel de furibund. La câţiva metri de mine, Gina, ghemuită în penumbră, asemeni unei păsări de pradă care simte cu toate viscerele primejdia, a început să şuiere către mine scurt, sacadat, aprig, astfel încât Cătălina să n-o audă: „Taci... Ascult-o... Nu-i spune nimic... Fă ce spune... Taci... Lasă... Înghite... Taci... Fă... Înghite... Taci... Fă... Înghite”. Şi tot aşa vreme de câteva minute bune. Totul mi se părea neverosimil. Nu-mi venea să cred! Reacţia ei era atât de puternică şi atât de uluitoare, încât mi-a anesteziat nu numai furia mocnită ci şi orice tentativă de contraatac. Apoi, când pericolul a trecut, m-a luat de mână şi m-a întrebat simplu: „Nu vrei să te ajute un pic Miriam?” Timp de vreo câteva săptămâni am lucrat cu această uluitoare artistă. Apoi, într-o duminică după-amiază, când terminasem ultima dintre aceste repetiţii oarecum clandestine, cred că undeva pe la Muzeul Medrea, Miriam Răducanu îmi spune: „Hai să-i arătăm Ginei, nu-i dai un telefon?”. „Miriam..., e dumincă după-amiază şi ştiu că n-are spectacol, poate o fi şi ea la masă...” – am încercat eu să preîntâmpin vreo gafă. „Gina?!!!... Îi spui că suntem împreună la Medrea. Atât”. Aşa am şi făcut. „Bine, vino şi ia-mă” mi-a răspuns Gina la fel de scurt. Prin telefon se auzeau glasuri şi râsete, semn că avea musafiri. M-am suit în maşină şi m-am dus s-o iau. „Unde pleci...” a întrebat-o puţin mirat soţul ei, d-l Victor Anagnoste, strălucit avocat şi bărbat de o rară distincţie. „Bizu’ dragă... M-a chemat Miriam la Medrea... mă-ntorc în 20 de minute”. „Miriam” s-a dovedit şi de astă-dată a fi un fel de cuvânt magic, un fel de „iarba fiarelor”, care le rezolvă pe toate. La Medrea totul s-a petrecut rapid. Gina m-a privit atent, cuibărită cu picioarele sub ea, cocoţată pe un scaun. Era la fel ca atunci când şuiera ca să mă împiedice să urlu. Tot ca o pasăre de pradă. La sfârşit, mă aşteptam la efuziuni. N-au fost. A rămas câteva clipe pe gânduri, cu ochii aţintiţi undeva în gol, apoi şi-a ţuguiat buzele, a făcut ochii mici şi-a zis rece, sec, fără nici un fel de inflexiune în glas: „Acum e bine”. Apoi am dus-o acasă unde o aşteptau musafirii. Pe drum, cum altfel, am tras o repriză straşnică de râs. Atât. Asta era Gina. O muncă de ocnaş pe care, cu farmecul ei unic, o învăluia pe scenă în mister. Aş mai putea adăuga desigur, oricând, zeci de alte flash-uri, dintre acelea ce pot recompune, fie şi adunate la un loc, doar jumătăţi de întreg. Zile lungi de turneu, cu râsete şi jocuri interminabile, cu farse în care se jucau adevărate partituri tragi-comice, seri cu drumurile spre casă după spectacol împreună cu „Pompo” (aşa o poreclise ea pe Irina Petrescu), cu nopţile târzii la video, unde vedeam împreună cu Micki Dobrin şi Ioana Pavelescu, ultimele filme cu De Niro, Pacino ori Dustin Hofmann, cu nesfârşite taclale printre pahare de şampanie, când la ivirea zorilor Gina se uita prelung în zare şi spunea: „Dragă... nu ţi se pare că e cam... pâclă?!!” Ţin minte că odată improvizasem cu toţii un spectacol de poezie cu care umpleam grădinile de vară din Bucureşti. Fiecare spunea ce ştia. Jimmy Besoiu ne prezenta cu neîntrecutul său talent de causeur. ”Gina, tu ce spui?”. „Sonete de Shakeaspeare, dragă!”- a răspuns ea cu afect regal. „Câte?” „Ei, asta-i acuma, câte!!! Un... sonete”!!! Umorul ei era mereu devastator, chiar şi atunci când cădea cumva la mijloc, aşa cum s-a întâmplat odată, undeva în Mărginimea Sibiului, când am intrat într-un restaurant modest, dar curat, populat mai cu seamă de oieri, unde sibianul Jimmy Besoiu ştia precis că găsim o ciorbă de burtă grozavă. La masă cred că eram 10 persoane. La un moment dat, Marcel Iureş a făcut un gest cu mâna, fără să-şi dea seama că picoliţa se afla cu tava plină cu cele 10 ciorbe exact între el şi Gina. 6 dintre ele, galbene şi grase, s-au vărsat în întregime pe interpreta Ivonei din „Dimineaţa pierdută”! Ne-a am albit! Încremenit, Marcel se pregătea să devină frescă. „Serviţi şi... rochii?” – a întrebat Gina după câteva secunde de stupoare tensionată, declanşând hohotul general şi eliberator. Dacă în locul ei ar fi fost altcineva, cu siguranţă seara ar fi fost compromisă. Ea însă, a ales instantaneu soluţia cea mai simplă. Într-un loc mai ferit s-a dezbrăcat la piele şi a „îmbrăcat” pe trupul gol una din feţele albe de masă ale localului. În vreme ce o ajuta la această operaţiune oarecum anevoioasă, „Pompo” a mormăit îmbufnată replica de geniu care avea să pecetluiască o seară memorabilă: „Trebuia şi-aici să te remarci!!!”. Într-o zi, cred că prin 1988, am surprins-o undeva în penumbra sălii de la Schitu Măgureanu luând-o în braţe pe Irina şi izbucnind în plâns. Atunci am ştiut că se petrecuse ceva rău. După o vreme n-a mai putut juca. Una dintre corzile vocale îi fusese grav afectată. Practic îşi pierduse vocea. Şi totuşi, cu preţul unor exerciţii complicate şi al unui efort de care numai fanatismul ei pentru teatru era în stare, a reuşit imposibilul. Să vorbească şi să joace iar. Un timp. Doar un timp.

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie inteligentă. Ei bine, în spatele Ginei a stat întotdeauna un bărbat rarissim despre care ar fi nedrept dacă n-aş spune aici câteva cuvinte. Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasă, elegant şi cu umor, a iubit-o enorm şi i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul. Povestea lor poate că o va spune vreodată, Oana, fructul iubirii dintre ei. Pe atunci o adolescentă delicată, taciturnă, care lăsa să se ghicească dincolo de aparenţe, o fire puternică, maturizată prematur de aceeaşi iubire pe care mama ei i-o împărţea cu teatrul. Nu i-am mai văzut de atunci... Dar îi iubesc în amintirea mea la fel. Asemeni casei de pe strada Orlando colţ cu B-dul Ana Ipătescu pe care uneori, din fuga maşinii, prefer mai degrabă s-o simt, decât să o privesc. Când mi-e dor, o caut pe Gina în nisipul mării. În serile de toamnă, ori în după amiezele iernilor dulci, când plaja de la Rex e pustie şi când doar pescăruşii mă însoţesc, îmi place să fug de mine însumi cel de acum, spre a redescoperi „castelele din Spania” de odinioară şi paşii ei desculţi, risipiţi de spuma mării...

Răzvan Ionescu

(Text apărut în volumul „Carte cu Gina Patrichi” de Mircea Morariu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”& Revista „Teatrul azi”, Bucureşti, 2008)