ÎNGERUL DIN FEREASTRĂ

„Oisive jeunesse
A tout asservie
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie”

(ARTHUR RIMBAUD)

Un înger s-a înălţat din codrii Ardenilor lăsându-l pe fratele său, Jaques, să-şi poarte mai departe melancholia pe sub catedrale de cer, dimpreună cu aştrii şi semnele lor. A iubit această lume pentru care s-a nevoit în sărăcie şi în singurătate. Şi poate că din această pricină uneori îşi abate plutirea undeva prin preajma Bisericii Armeneşti, poposind la pervazul unei odăi sărăcăcioase de la canatul al doilea al fostei case Orghidan. Odaia lui putea fi la fel de bine şi chilia unui călugăr. Şi poate că la urma urmei asta şi era. În fond, nu se spune despre monahi că sunt îngeri în trup? Un pat acoperit cu o pătură veche, o masă, un scaun şi un dulap, iar pe perete un ciob de oglindă răsfrângând stranii frânturi. Atât. Doar dinspre sobă, mereu, o aromă tare de cafea.

„Lăsaţi-mă, vă implor, să călătoresc în jurul odăii mele, în misterioasa mea odaie” – spunea. „Iubesc prea mult incognoscibilul, cauza cauzei…Dacă aş vedea Sena sau Luvrul sau Tamisa, aş fi pierdut. Ar însemna că trăiesc într-un univers despuiat, gol ca o nucă fără miez.”

Mereu străpuns de „un dor fără saţiu”, mereu socotindu-se sărac şi nevrednic a scrie şi a rosti cuvântul românesc - nepieritorul arbore – mereu trecător prin ţinuturile Artei, fascinat de această frumuseţe străină ce-i rănise inima, îngerul de pe pervaz s-a lăsat înadins copleşit de măreţia edificiilor cărora le-a fost slujitor: Poezia şi Teatrul – locuri ale întâlnirii cu Dumnezeu. Exilat pe un podium, prins în plasa de lumină a reflectoarelor, învăluit într-o atmosferă prielnică, despuiat de amintirea humei, îngerul se apropia cu fiecare plăsmuire de cer. Scena devenea o fereastră prin care se călătorea dincolo, iar alături de el jocul celui mai de jos histrion dobândea o fărâmă din paradis. Retras din timpul său într-un exil benevol, într-un noian de plutiri, îngerul n-a fost absolvit de privilegiul zilnic al durerii. Au existat şi arii celebre. Astfel, Camil Petrescu, ilustru director al Teatrului Naţional, propunea la un moment dat sentenţios „eliminarea actorului Botta pentru lipsă totală de sensibilitate şi inteligenţă scenică” iar Victor Ion Popa se întreba la rându-i „ce caută pe scenă actorul Emil Botta”. La ceas vesperal, Radu Beligan îşi lustruia deunăzi public eminenţa ubicuuă şi straniu amnezică, evocând împliniri. Numai că, printre multele misiuni îndeplinite ale cameleonului cu pricina, s-a numărat şi scoaterea la pensie a îngerului ce slujise cu atâta impardonabilă stângăcie teatrul. Când reaua credinţă vizitează minţi ilustre, prostia capătă irizări de vitraliu. El însă n-a răspuns nicicând loviturilor. E privilegiul îngerilor. Acelora foarte generoşi care i-au oferit ura, o ură cordială desigur, le-a înapoiat doar o celestă tăcere.

…Era foarte frig în noaptea aceea. M-am sprijinit uşor de perete şi am aşteptat. Nu prea ştiam ce-o să-i spun când va apărea. Era poate a zecea oară când îl aşteptam, dar nu eram în stare să recunosc asta faţă de mine însumi, ca de la sinceritate la sinceritate. Într-un târziu m-am hotărât să plec – ce conta pentru sufletul lui, umila mea aşteptare?

„-De ce stai aici de fiecare dată, de ce nu încerci să intri?” – a răsunat o întrebare adresată unei palori încremenite de uimire.Un nod mi s-a pus în gât şi-am îngâimat ceva de dincolo de ruşine, bâlbâindu-mă, ceva care parcă începea cu „maestre” şi sfârşea lamentabil în inutile mulţumiri. M-a privit îndelung – sau poate că doar aşa mi s-a părut mie – cu ochii săi atât de albaştri, supus de vântul „Măriei Sale Tristeţe”. Am lăsat privirea în pământ , dar mi-a prins uşor bărbia şi aproape că mi-a şoptit:

„-Te mistuie, sărmane, te mistuie, nu-i aşa?” Nu ştiu decât că am fugit, habar n-am dacă au fost zile sau ani… Blândeţea lui însă m-a căutat, iertându-mi fuga, absolvindu-mă de mica laşitate. Aşa m-a găsit Domnul Amărăciune la vârsta când aveam nevoie mai mult decât oricând de un „maestru”. În curgerea timpului am aflat apoi, desigur, şi alţii. Însă numai lui Emil Botta îi crescuseră aripi de înger. Rătăcit şi câteodată captiv în ograda obrăzniciilor noastre pământene, părea asemenea îngerului aterizat în ograda plină de orătănii, din povestirea lui Marquez. Nu-mi amintesc să fi văzut în chilia lui mai mult de o carte. Am călătorit în schimb printre rafturile memoriei sale – un palimpsest de argint. Am descoperit atunci două ţinuturi de taină prin care se cuvine a păşi mereu cu capul plecat: Poezia şi Teatrul. Copleşit de măreţia acestor ţinuturi, am rămas şi astăzi, la fel ca şi atunci, un trecător înmărmurit de dor. Alături de el, un Demiurg, am visat oameni cu masca lor sfâşietoare încremenită în bucurie, încremenită în durere. Îmi amintesc că într-unul din rarele sale interviuri a mărturisit că şi-ar fi dorit să joace rolul unui fir de iarbă. La ceasul când mă pregăteam de prima mea călătorie pe scena unui teatru de-adevăratelea, îngerul meu a plecat într-o altă călătorie. L-au petrecut puţini. Era miez de vară şi aripile-i albe atârnau asemenea pleoapelor celor ce l-au iubit şi s-au lăsat atinse de el. Câţiva. De-atunci, la fiecare ceas de seară, când gongul vesteşte iminenta întâlnire cu Poezia şi Teatrul – căci cu majuscule se cuvine a fi scris „cuvântul teribil”, m-am simţit mereu pierdut şi înfricoşat, cu totul şi cu totul trist. Mă gândesc mereu la îngerul meu, doctor în ştiinţa melancholiei – ars magna – aceea care ne face să ştim că suntem, şi mai ales cum suntem, pieritori, după spusele lui Alexandru Paleologu. Plutesc o vreme, ce-i drept. Dar îmi lipseşte catargul. Înainte de fiecare naufragiu mă mângâi doar cu adierea vântului dinspre răsărit şi-a unei şoapte de noroc dinspre uitata Corabie cu Rataţi. „Iubirea mă apără,/ de aceea port/ fruntea sus în exil printre oameni./ Când ziua decade şi când, spre apus,/ Cumpăna liniştită se-nclină,/ o, atuncea, de sus,/ primesc o tristeţe senină./ Ochii mei în extaz rătăcesc/ spre adâncul fântânii unde stelele scapără./ O, de al stelelor dor mă topesc/ şi m-aş duce la ele,/ dar Iubirea mă apără.” Cât aş fi vrut ca măcar acum, la vreme târzie, să-mi pot răscumpăra laşitatea şi neputinţa de odinioară…Cât aş fi vrut să pot juca măcar rolul unui fir de iarbă, pe care vântul şi cuvântul să-l poarte prin dreptul ferestrei cu înger din preajma Bisericii Armeneşti! Pe lângă iubirea şi plutirea lui însă, hoinărelile prin ţinuturile peticite ale teatrului de azi, periodic aureolate festiv în smoking şi rochii lungi, ar putea fi asemuite cu un five o’clock la Arnoteni…

Răzvan Ionescu

SCURTĂ BIOGRAFIE

Emil Botta (Adjud, 15 septembrie 1911 – Bucureşti, 24 iulie 1977) poet şi actor al cărui fior tragic rămâne unic în memoria cărţilor, a peliculei sau a benzii magnetice. Frate cu un alt scriitor important, Dan Botta, Emil Botta a fost un poet care nu a semănat cu nimeni şi un om cu o verticalitate aşijderea. A făcut parte dintr-un grup intitulat „Corabia cu rataţi”, din care mai făceau parte printre alţii Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Arşavir Acterian. Cu ultimul avea să rămână prieten toată viaţa. Poate fi asimilat împreună cu fratele său generaţiei „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Arşavir Acterian, Pavel Costin Delenu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan, Horia Stamatu, Pericle Martinescu, Alexandru Alexianu, Luca Dumitrescu ş.a. Între anii 1929 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului şi tot în această perioadă îşi face debutul în literatură. Revista Bilete de papagal nr. 409/10 iunie 1929 publică poezia Strofă ultimă, cel dintâi poem semnat în presă de Emil Botta. Colaborează la revista Rampa unde publică o serie de articole şi câteva dintre nuvelele ce vor intra ulterior în componenţa singurului său volum de proză, „Trântorul”. După încheierea studiilor la Conservator este angajat în „Compania 13 + 1” înfiinţată de G. M. Zamfirescu. Debutează în piesa „Molima tinereţii” de Ferdinand Bruckner. Este colaborator la revista Discobolul, apoi la România literară unde, în numărul din 8 iunie 1933 publică un fragment de roman (dispărut ulterior sau poate necontinuat) intitulat „Meridian”. Anul 1937 constituie debutul lui Emil Botta şi ca poet şi ca prozator prin volumul de poezie „Întunecatul april” şi volumul de proză „Trântorul”. În ciuda unei prezenţe constante în paginile publicaţiilor literare după apariţia celui de-al doilea volum de poezie intitulat „Pe-o gură de rai” (1943) nu mai publică nimic vreme de mai bine de 20 de ani. Biografii pun această absenţă pe seama carierei teatrale şi cinematografice căreia Emil Botta i s-a dedicat în întregime. În realitate, Emil Botta nu a dorit ca prin scrisul său să facă nici un fel de compromis cu politica bolşevică care va înrobi ţara. Odată cu „dezgheţul” primilor ani de după moartea lui Gheorghiu Dej îşi reia activitatea literară publicând în anul 1966 volumul intitulat „Poezii”, volum care reuneşte de fapt primele sale două volume, „Întunecatul april” şi „Pe-o gură de rai”. În 1971 îi apare un nou volum intitulat „Versuri” care cuprinde un ciclu de poezii intitulat „Vineri”, publicat pentru prima oară în Gazeta literară nr. 39/1967. Anul 1974 este anul apariţiei volumului Poeme în colecţia foarte cunoscută în epocă, „Cele mai frumoase poezii”. Ediţia cuprinde o selecţie din cele trei volume: „Întunecatul april”, „Pe-o gură de rai”, „Versuri”, dar şi un ciclu de inedite ce va fi reluat mai târziu în volumul „Un dor fără saţiu”. În primăvara anului 1975 se stinge din viaţă mama sa, Aglaia Botta. Este o lovitură peste care, de fapt, artistul Emil Botta nu a putut trece niciodată. Continuă să scrie şi să joace un rol episodic în singurul spectacol de la Teatrul Naţional care îl mai cuprindea în distribuţie, „Un fluture pe lampă”. Într-un interviu din acea perioadă, la întrebarea uzuală a oricărui reporter aflat în dialog cu un actor - „ce rol repetaţi?” – Emil Botta răspunde: „Nimic. Nu merit”. Va fi pensionat de către Radu Beligan, personaj malefic al teatrului românesc prin caracter, egoism, oportunism, slugărnicie politică, lipsă de scrupul, cinism etc. Emil Botta primeşte astfel încă o lovitură pe care o va purta cu demnitate, chiar dacă îi provoacă o nouă suferinţă a cărei dimensiune nu poate fi evaluată nici măcar de către cei care îi sunt în preajmă la acea vreme. Apar primele semne ale bolii de inimă. În anul 1976 îi apare un nou volum de versuri, „Un dor fără saţiu”. Suferinţa sa şi boala de inimă se agravează. Este dus în stare gravă la secţia de reanimare a spitalului "Alexandru Sahia". Aici va compune ultimele sale poezii care vor apărea postum în Viaţa Românească nr. 7/1977 şi ulterior în reeditarea volumului „Un dor fără saţiu”. În ziua de 24 iulie 1977 la ora zece dimineaţa se va stinge pe patul de spital. Ultimele lui cuvinte au fost: „Mă simt bine...”.

În teatru a lăsat amintirea unor roluri unice, dintre care cel al lui Ion din „Năpasta” de I.L. Caragiale există încă în filmoteca de aur a TVR.


A jucat în multe filme, dar parcă nici unul nu îl egalează pe cel al lui Paveliu din "Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (1969).


SPECTACOL

Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
şi un năprasnic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
Vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghiţea nămolul;
în pauze tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”.
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.


REVIZORUL NOSTRU

Şcolarul Durerii
ce rău a albit...
Anii, la urma urmelor,
anii.
Dar plânsul în hohote,
Plânsul, de ce?
Vai, revizorul nostru,
revizorul şcolar
domnul Eminescu,
a fost tras pe roată.
Când vei auzi creanga trosnind,
ia seama spun: e osul lui,
al revizorului nostru şcolar...
Minţi, şcolare, minţi,
am răcnit,
Eminescu a fost răstignit.



DOMNUL AMĂRĂCIUNE

„...şi steaua se numeşte Amărăciune...”
CANTEMIR


Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
În haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute?
Dar te întreb, iubitul meu ce ai la frunte?
Amărăciune m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu ce palid eşti.
Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: Să te fereşti...

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.