„Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei înrobiri care va tinde spre perfecţiune. Neluptătorului i se va cere mereu şi mereu altceva, va ajunge la o stare de dependenţă (precum consumatorul de droguri) şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.”(NICOLAE STEINHARDT).
Se împlinesc 20 de ani de când, la 30 martie 1989, într-un spital din Baia Mare, se stingea împăcat cu sine şi cu ceilalţi Nicoale Steinhardt. La rugămintea sa, în acele ultimele clipe, un apropiat i-a citit cu voce tare din cartea cu rugăciuni pe care o avea în servietă, „Rugăciunea pe patul de moarte”. După ce rugăciunea s-a încheiat, monahul Nicolae de la Rohia i-a spus celui care îl priveghea: „Acum închide cartea”. Au fost ultimele sale cuvinte. Avea aproape 77 de ani. Ce înseamnă astăzi, după 20 de ani, Nicolae Steinhardt? Citesc o carte excepţională, lucrare de referinţă de aici înainte pentru oricine va dori să se documenteze asupra subiectului: teza de doctorat a profesorului Gheorghe Ardeleanu, apărută de curând la editura Humanitas, şi intitulată „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”. Pe copertă stă chipul zâmbitor al celui care a scris „Jurnalul fericirii”.
Meşterul croitor care tocmai îmi ia măsura pentru un costum de haine zăreşte cartea pe noptieră, o ia în mână, zâmbeşte şi mă întreabă, vorba vine, doar aşa, ca să-mi arate că e în temă: „Ăsta-i ăla, ovreiul care s-a creştinat?”. „Da, domnu’ Popa” – îi răspund şi mă pufneşte râsul din pricina „potrivelii” de nume. Domnu’ Popa dă din cap expert, pune cartea la loc, şi-n timp ce-mi trage cu creta o dungă albă pe spinarea sacoului îmi şuieră printre dinţii între care ţine două ace de gămălie: „Îhî... Ăla cu „Jurnalul”...”. „L-aţi citit?”- mă mir eu, cu măsură, ca să nu-l ofenesez. „Da”- zice şi-mi mai pune un zbenghi de cretă pe mânecă. Tac, prudent. „Mai întâi am ascultat cartea la Europa liberă…Pe urmă l-a avut fata la şcoală şi l-am mai citit şi eu... Dom’le, omu’ ăsta a fost cineva. Un om luminat. A aflat ce înseamnă libertatea şi-a ajuns la Dumnezeu. Peste noi a venit libertatea şi ne ia, ptiu, Doamne iartă-mă!”. Acele dintre dinţii meşterului zac împrăştiate pe covor.
Carevasăzică, astăzi, după 20 de ani, dincolo de 10 ediţii în limba română şi alte 4 în limbile greacă, ebraică, maghiară şi spaniolă, „Jurnalul fericirii” se studiază în şcoală şi a pătruns în mediie cele mai diverse. Mulţi l-au socotit ca pe un corolar al unei experienţe culturale şi spirituale de o viaţă. Numai că el a fost scris între 1967 şi 1971, prima versiune fiind confiscată de Securitate în anul 1972 şi restituită autorului după trei ani la repetatele intervenţii ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Prin urmare tema libertăţii („pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”), cu cele trei soluţii (Soljeniţân – „moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată”; Zinoviev – „nepăsarea şi obrăznicia”; Churchill şi Bukovski – „vitejia însoţită de veselie turbată”) înfăţişate în debutul „Jurnalului”, o regăsim în diverse forme şi în alte texte ale autorului, care deşi au fost publicate înainte de anul 1991 - an în care apare „Jurnalul fericirii” -, sunt scrise de fapt după redactarea primei versiuni a „Jurnalului”. Unul dintre ele a stârnit o mare tulburare în epocă. Intitulat „Suflet de rob”, dar apărut cu titlul „Taina libertăţii” în numărul 12/1987 al revistei „Familia” (reluat apoi şi în volumul „Monologul polifonic”, îngrijit de Virgil Ciomoş la ed. Dacia, Cluj, în anul 1991), textul lui Nicolae Steinhardt se ia la trântă cu un proverb autohton – „capul plecat sabia nu-l taie” - (după ştiinţa mea, fără corespondent în alte culturi), şi de aici încolo cu „beneficiile” relaţiei complice dintre călău şi victimă, temă recurentă la marii autori confruntaţi cu sistemul totalitar. Reluând o cugetare a lui Brice Parain, filozof şi eseist al veacului XX, Steinhardt scrie printre altele:
„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. [...] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-1 aproba, a-1 răspândi. [...] Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte![...] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. [...] Înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine. [...] Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-1 inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. [...] În prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei. Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria”.
Textul cade greu peste realitatea zilelor noastre. Darămite atunci, în decembrie 1987, în plin regim totalitar, când a fost preluat şi comentat de posturile de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, personaj lugubru care ajunsese la un moment dat să numere caii din producţiile cinematografice ca să facă economiile cerute „de sus”, intervine personal în scandalul iscat, „atrăgând atenţia instructorilor din cadrul Direcţiei literaturii şi publicaţiilor care lecturează (splendid verb! – nota mea) revistele literar-artistice să nu fie introduse aluzii la aspecte actuale”. O apostilă, să recunoaştem, teribilă, care dă mărturie asupra utilizării terorii, prin chiar gura (mâna) unuia dintre călăi. Este foarte interesant detaliul că Steinhardt a trimis iniţial textul, la noroc, către trei publicaţii: „Steaua”(Cluj), „Familia”(Oradea) şi „Contemporanul” unde, la acea dată, zăcea exilat şi bolnav de lingoare, Adrian Păunescu, după un alt gen de scandal ce i-a fost fatal (o vreme): Cenaclul Flacăra. Altfel spus, Steinhardt îi scrie de la Rohia în două rânduri, la 11 decembrie 1987 şi la 4 ianuarie 1988, propunând textul, cu firitiselile de conivenţă, exact unuia dintre subiecţii exponenţiali ai eseului său. Nu ştim ce a simţit bardul de la Bârca atunci când a citit textul monahului Nicolae de la Rohia. În orice caz, relaţiile dintre cei doi erau pozitive şi putem presupune că iertarea creştină funcţiona tacit şi perpetuu în acest caz, în opinia mea, insolvabil. Voi mai aminti doar, în această chestiune, asemeni profesorului Gheorghe Ardeleanu în cartea sa, două axiome pe care le întâlnim în scrierile lui Steinhardt: „sunt obligat, în calitatea mea (de creştin) să-mi iert aproapele, dar nu mă simt obligat să-mi fie simpatic” şi cealaltă, din volumul „Primejdia mărturisirii”: „Greaţa e un sentiment foarte creştin”.
Dar care este până la urmă izvorul acestui curaj de a înfrunta moartea din eseul lui Nicolae Steinhardt? Ne-o spune tot monahul de la Rohia în mult cititul „Jurnal al fericirii”: „Moartea însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”. Iată de ce, mi se pare legitim ca tocmai acum, în intervalul de timp pregătitor pentru întâmpinarea Acestui Singur Învingător, să-mi pun tot felul de întrebări în legătură cu nenumăratele abdicări, trădări, complicităţi ale unui popor care procentual se declară covârşitor, creştin. Ce s-a întâmplat cu noi în aceşti ultimi 20 de ani de am devenit complici, prin propria noastră lucrare sau tăcere, la harnica ridicare a propriei noastre puşcării? Cum de ne lăsăm în continuare prostiţi de derbedeul de la Cotroceni căruia îi dăm la mână prompt cărămizile pentru soclul pe al cărui schelet dn jeg s-a cocoţat deja şi de unde, mai devreme sau mai târziu, va fi spulberat de istorie? Dar cu ce preţ? Ne e frică, sau ne place? Istoria ne-a pus definitiv pecetea „sufletului de rob” din titlul iniţial al eseului lui Steinhardt? Şi iarăşi mă întorc la excelenta carte a profesorului Gheorghe Ardeleanu, care evocă o faimoasă cugetare existenţialistă, se pare mult admirată şi comentată în închisorile comuniste, după cum reiese dintr-o variantă inedită şi nepublicată a „Jurnalului fericirii”, dactilogramă aflată în Arhivele Mănăstirii „Sfânta Ana”, Rohia: „prea puţină importanţă are ce au făcut cu noi, importanţă are numai ce am făcut noi din ceea ce au făcut ei din noi”.
În ultimele zile ale anului 1959, Nicolae Steinhardt a fost şantajat de Securitate să fie martor în procesul „Noica-Pillat”. Martor al acuzării sau condamnat la ani grei de puşcărie. I se dau trei zile răgaz de gândire. La întoarcerea acasă intră în scenă bătrânul Oscar Steinhardt, un personaj despre a cărui alură am mai pomenit şi altă-dată în acest colţ de pagină. Scena este descrisă în „Jurnalul fericirii”, iar cuvintele bătrânului Steinhardt sunt formidabile: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă posibilitatea să-ţi trădezi prietenii”. Cât despre îndrăzneală, despre curajul în faţa morţii, cuvintele tatălui lui Nicolae Steinhardt sunt de-acum faimoase, au intrat în antologie:
„Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”.
„Suflet de rob sau Taina libertăţii”. Au trecut 20 de ani. „Vom muri şi vom fi liberi” – strigau în decembrie ’89 nişte copii care probabil că habar n-aveau atunci de eseurile lui Nicolae Steinhardt. Mă uit astăzi atent la tot ceea ce se petrece în jur. Şi iarăşi mă-ntreb: ne e frică sau ne place? Nu ştiu sigur dacă ne e frică sau nu. Dar cu certitudine că ne place teribil mirosul.
Se împlinesc 20 de ani de când, la 30 martie 1989, într-un spital din Baia Mare, se stingea împăcat cu sine şi cu ceilalţi Nicoale Steinhardt. La rugămintea sa, în acele ultimele clipe, un apropiat i-a citit cu voce tare din cartea cu rugăciuni pe care o avea în servietă, „Rugăciunea pe patul de moarte”. După ce rugăciunea s-a încheiat, monahul Nicolae de la Rohia i-a spus celui care îl priveghea: „Acum închide cartea”. Au fost ultimele sale cuvinte. Avea aproape 77 de ani. Ce înseamnă astăzi, după 20 de ani, Nicolae Steinhardt? Citesc o carte excepţională, lucrare de referinţă de aici înainte pentru oricine va dori să se documenteze asupra subiectului: teza de doctorat a profesorului Gheorghe Ardeleanu, apărută de curând la editura Humanitas, şi intitulată „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”. Pe copertă stă chipul zâmbitor al celui care a scris „Jurnalul fericirii”.
Meşterul croitor care tocmai îmi ia măsura pentru un costum de haine zăreşte cartea pe noptieră, o ia în mână, zâmbeşte şi mă întreabă, vorba vine, doar aşa, ca să-mi arate că e în temă: „Ăsta-i ăla, ovreiul care s-a creştinat?”. „Da, domnu’ Popa” – îi răspund şi mă pufneşte râsul din pricina „potrivelii” de nume. Domnu’ Popa dă din cap expert, pune cartea la loc, şi-n timp ce-mi trage cu creta o dungă albă pe spinarea sacoului îmi şuieră printre dinţii între care ţine două ace de gămălie: „Îhî... Ăla cu „Jurnalul”...”. „L-aţi citit?”- mă mir eu, cu măsură, ca să nu-l ofenesez. „Da”- zice şi-mi mai pune un zbenghi de cretă pe mânecă. Tac, prudent. „Mai întâi am ascultat cartea la Europa liberă…Pe urmă l-a avut fata la şcoală şi l-am mai citit şi eu... Dom’le, omu’ ăsta a fost cineva. Un om luminat. A aflat ce înseamnă libertatea şi-a ajuns la Dumnezeu. Peste noi a venit libertatea şi ne ia, ptiu, Doamne iartă-mă!”. Acele dintre dinţii meşterului zac împrăştiate pe covor.
Carevasăzică, astăzi, după 20 de ani, dincolo de 10 ediţii în limba română şi alte 4 în limbile greacă, ebraică, maghiară şi spaniolă, „Jurnalul fericirii” se studiază în şcoală şi a pătruns în mediie cele mai diverse. Mulţi l-au socotit ca pe un corolar al unei experienţe culturale şi spirituale de o viaţă. Numai că el a fost scris între 1967 şi 1971, prima versiune fiind confiscată de Securitate în anul 1972 şi restituită autorului după trei ani la repetatele intervenţii ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Prin urmare tema libertăţii („pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”), cu cele trei soluţii (Soljeniţân – „moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată”; Zinoviev – „nepăsarea şi obrăznicia”; Churchill şi Bukovski – „vitejia însoţită de veselie turbată”) înfăţişate în debutul „Jurnalului”, o regăsim în diverse forme şi în alte texte ale autorului, care deşi au fost publicate înainte de anul 1991 - an în care apare „Jurnalul fericirii” -, sunt scrise de fapt după redactarea primei versiuni a „Jurnalului”. Unul dintre ele a stârnit o mare tulburare în epocă. Intitulat „Suflet de rob”, dar apărut cu titlul „Taina libertăţii” în numărul 12/1987 al revistei „Familia” (reluat apoi şi în volumul „Monologul polifonic”, îngrijit de Virgil Ciomoş la ed. Dacia, Cluj, în anul 1991), textul lui Nicolae Steinhardt se ia la trântă cu un proverb autohton – „capul plecat sabia nu-l taie” - (după ştiinţa mea, fără corespondent în alte culturi), şi de aici încolo cu „beneficiile” relaţiei complice dintre călău şi victimă, temă recurentă la marii autori confruntaţi cu sistemul totalitar. Reluând o cugetare a lui Brice Parain, filozof şi eseist al veacului XX, Steinhardt scrie printre altele:
„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. [...] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-1 aproba, a-1 răspândi. [...] Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte![...] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. [...] Înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine. [...] Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-1 inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. [...] În prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei. Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria”.
Textul cade greu peste realitatea zilelor noastre. Darămite atunci, în decembrie 1987, în plin regim totalitar, când a fost preluat şi comentat de posturile de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, personaj lugubru care ajunsese la un moment dat să numere caii din producţiile cinematografice ca să facă economiile cerute „de sus”, intervine personal în scandalul iscat, „atrăgând atenţia instructorilor din cadrul Direcţiei literaturii şi publicaţiilor care lecturează (splendid verb! – nota mea) revistele literar-artistice să nu fie introduse aluzii la aspecte actuale”. O apostilă, să recunoaştem, teribilă, care dă mărturie asupra utilizării terorii, prin chiar gura (mâna) unuia dintre călăi. Este foarte interesant detaliul că Steinhardt a trimis iniţial textul, la noroc, către trei publicaţii: „Steaua”(Cluj), „Familia”(Oradea) şi „Contemporanul” unde, la acea dată, zăcea exilat şi bolnav de lingoare, Adrian Păunescu, după un alt gen de scandal ce i-a fost fatal (o vreme): Cenaclul Flacăra. Altfel spus, Steinhardt îi scrie de la Rohia în două rânduri, la 11 decembrie 1987 şi la 4 ianuarie 1988, propunând textul, cu firitiselile de conivenţă, exact unuia dintre subiecţii exponenţiali ai eseului său. Nu ştim ce a simţit bardul de la Bârca atunci când a citit textul monahului Nicolae de la Rohia. În orice caz, relaţiile dintre cei doi erau pozitive şi putem presupune că iertarea creştină funcţiona tacit şi perpetuu în acest caz, în opinia mea, insolvabil. Voi mai aminti doar, în această chestiune, asemeni profesorului Gheorghe Ardeleanu în cartea sa, două axiome pe care le întâlnim în scrierile lui Steinhardt: „sunt obligat, în calitatea mea (de creştin) să-mi iert aproapele, dar nu mă simt obligat să-mi fie simpatic” şi cealaltă, din volumul „Primejdia mărturisirii”: „Greaţa e un sentiment foarte creştin”.
Dar care este până la urmă izvorul acestui curaj de a înfrunta moartea din eseul lui Nicolae Steinhardt? Ne-o spune tot monahul de la Rohia în mult cititul „Jurnal al fericirii”: „Moartea însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”. Iată de ce, mi se pare legitim ca tocmai acum, în intervalul de timp pregătitor pentru întâmpinarea Acestui Singur Învingător, să-mi pun tot felul de întrebări în legătură cu nenumăratele abdicări, trădări, complicităţi ale unui popor care procentual se declară covârşitor, creştin. Ce s-a întâmplat cu noi în aceşti ultimi 20 de ani de am devenit complici, prin propria noastră lucrare sau tăcere, la harnica ridicare a propriei noastre puşcării? Cum de ne lăsăm în continuare prostiţi de derbedeul de la Cotroceni căruia îi dăm la mână prompt cărămizile pentru soclul pe al cărui schelet dn jeg s-a cocoţat deja şi de unde, mai devreme sau mai târziu, va fi spulberat de istorie? Dar cu ce preţ? Ne e frică, sau ne place? Istoria ne-a pus definitiv pecetea „sufletului de rob” din titlul iniţial al eseului lui Steinhardt? Şi iarăşi mă întorc la excelenta carte a profesorului Gheorghe Ardeleanu, care evocă o faimoasă cugetare existenţialistă, se pare mult admirată şi comentată în închisorile comuniste, după cum reiese dintr-o variantă inedită şi nepublicată a „Jurnalului fericirii”, dactilogramă aflată în Arhivele Mănăstirii „Sfânta Ana”, Rohia: „prea puţină importanţă are ce au făcut cu noi, importanţă are numai ce am făcut noi din ceea ce au făcut ei din noi”.
În ultimele zile ale anului 1959, Nicolae Steinhardt a fost şantajat de Securitate să fie martor în procesul „Noica-Pillat”. Martor al acuzării sau condamnat la ani grei de puşcărie. I se dau trei zile răgaz de gândire. La întoarcerea acasă intră în scenă bătrânul Oscar Steinhardt, un personaj despre a cărui alură am mai pomenit şi altă-dată în acest colţ de pagină. Scena este descrisă în „Jurnalul fericirii”, iar cuvintele bătrânului Steinhardt sunt formidabile: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă posibilitatea să-ţi trădezi prietenii”. Cât despre îndrăzneală, despre curajul în faţa morţii, cuvintele tatălui lui Nicolae Steinhardt sunt de-acum faimoase, au intrat în antologie:
„Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”.
„Suflet de rob sau Taina libertăţii”. Au trecut 20 de ani. „Vom muri şi vom fi liberi” – strigau în decembrie ’89 nişte copii care probabil că habar n-aveau atunci de eseurile lui Nicolae Steinhardt. Mă uit astăzi atent la tot ceea ce se petrece în jur. Şi iarăşi mă-ntreb: ne e frică sau ne place? Nu ştiu sigur dacă ne e frică sau nu. Dar cu certitudine că ne place teribil mirosul.
Răzvan Ionescu
Postări
4 comentarii:
O personalitate specială, Nicolae Steinhardt! Cred că spiritul cărţilor sale a lucrat intens şi adânc în generaţiile care s-au format în ultimii 20 de ani. Inclusiv în ce mă priveşte, având în vedere că JURNALUL FERICIRII sale (!) a produs o adevărată mutaţie într-o cititoare de 23 de ani (la data primei apariţii a cărţii, de după, bineînţeles, '90)! Nemaivorbind că l-am citit de mai multe ori!
Nu ştiu cum se face, dar avem opinii mai mult decât asemănătoare, atât referitor la ... chiriaşul de la Controceni, cât şi în ce priveşte incapacitatea noastră, aproape funciarizată - dacă pot spune astfel - de a fi, într-adevăr, liberi. Avem o zgardă de gât cu care ne place chiar să ne dăm mari, nu numai că nu ne jenăm cu ea!
Iar în ce priveşte cartea despre Monahul de la Rohia, încă nu am citit-o, urmând să-şi facă loc printre lecturile următoarelor săptămâni.
TAINA LIBERTĂŢII, când este un dar, trebuie preţuită cum se cuvine. Din păcate, calitatea conşti/enţei (-inţei) noastre este una extrem de ...anemică.
Ca de obicei, stilul perlează conţinutul, în ce vă priveşte!
Ce împlinire mai mare decât ca prin viaţa şi scrisul tău să schimbi viaţa altor oameni, aşa cum mărturisiţi că a făcut-o Steinhardt, chiar cu dumneavoastră!"Restul e... tăcere", vorba ne-fericitului prinţ al Danemarcei. Măcar de-am fi o ţară de... Hamleţi şi astfel lipsa "intelectuală" autohtonă de acţiune teafără să-şi aibă aureolă shakeasperiană...
e un articol exemplar atat prin explicatia pe care o ofera cat si prin simplificarea, prin igienizarea argumetelor. nu raspunde unor asperitati traditionale care ar putea incurca perspectiva aceasta hermeneutica dar concentreaza intr-un fapt de viata o idee. s-a petrecut chiar asa. si asta ramane fara argumente.
Îmi permit să vă recomand, în cazul în care vă interesează Steinhardt, monografia excelentă a profesorului George Ardelean (alături de volumul lui Steinhardt de la Polirom, "Articole burgheze"). Veţi avea ceasuri de încântare, alături de sentimentul reconfortant că şi pe "plaiurile noastre" se poate duce la bun sfârşit un proiect temeinic.
Trimiteți un comentariu