19 aprilie 2009

ÎN PRAGUL VEDERII

Cu gândul la Profesorul meu, Acad. Virgil Cândea (29 aprilie 1927 - 16 februarie 2007)





“Hristos a înviat, bucuria mea!” Cu aceste cuvinte îi întâmpina odinioară Sfântul Serafim de Sarov pe nenumăraţii pelerini care veneau să caute în preajma sa povaţă şi mângâiere duhovnicească. Spiritualitatea răsăriteană îşi afirmă admirabil consistenţa prin această bineţe pascală, “umbrită” de bucuria tainică a luminii celei neînserate. “Veniţi de luaţi lumină !” - exclamă sacerdotul, punând capăt aşteptării tensionate din Noaptea Învierii. Dacă vom înălţa ochii spre cupola bisericii, vom întâlni icoana lui Hristos ţinând Evanghelia deschisă la cuvintele Eu sunt lumina lumii. Încă de la începutul Cărţii Facerii aflăm că Dumnezeu a zis: Să fie lumină, şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dacă în Vechiul Testament lumina este legată aşadar de viaţă, în vreme ce întunericul este asociat morţii, în Noul Testament confruntarea dintre lumină şi întuneric capătă dimensiunea transfigurării, a metamorfozei.

Orice întâlnire cu minunea şi mai cu seamă cu minunea minunilor care este Învierea, ne proiectează în spaţiul inefabil al Tainei Luminii. De aproape douăzeci de veacuri, în fiecare an, în Sâmbăta Mare, la Ierusalim, pe Mormântul Domnului se aprinde Sfânta Lumină, coborând miraculos prin cupola cea mare bisericii. Cu o zi înainte, în noaptea Vinerei Mari, după prohod, Sfântul Mormânt este controlat de poliţişti necreştini (un arab, un turc şi un reprezentant al statului Israel), care se asigură că în interior nu se află nici o sursă de foc, apoi sting toate luminile şi pecetluiesc uşa cu benzi de pânză cu ceară şi sigilii la capete. Până la ceremonia de a doua zi a Luminii Sfinte, Mormântul este păzit de gardieni. Atunci, înainte de a intra înăuntru, patriarhul ortodox este controlat de către poliţiştii necreştini în prezenţa reprezentanţilor armenilor, catolicilor şi copţilor ca să nu aibe asupra sa vreo sursă de foc. Peceţile sunt rupte şi un arab musulman îl însoţeşte pe patriarh în prima încăpere, aşa numita “Capelă a Îngerului”. În cea de-a doua încăpere, patriarhul intră singur, îngenunchind la lespedea Sfântului Mormânt. După un sfert de oră de tăcere şi rugăciune, în emoţia ajunsă la paroxism, lumina coboară din înalturi, semn că trecerea pragului dintre lumi stă şi în puterea noastră.



Creştinismul este prin excelenţă o religie a intervalului, cheia sa de boltă sprijinindu-se pe Înviere – Paşte (Pesah, Pasha) – Trecere. Există o vocaţie pascală a întregii făpturi. Spaţiul în care se manifestă Dumnezeu poate fi numit printr-un interval (prag). Pe acest prag se face întâlnirea dintre Dumnezeu şi făptura umană. Elementele care pot defini un spaţiu ar putea fi: înăuntru/înafară; sus/jos; dreapta/stânga. Pragul nu are nici unul din aceste elemente, este un no man’s land. “Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşind va afla” (Ioan 10, 9) “Iată Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) Putem afirma aşadar că înăuntru reprezintă toposul Împărăţiei lui Dumnezeu; Mântuitorul este în acelaşi timp şi uşă şi liman şi topos, profunzimea cea mai adâncă. Acest “dincolo-dincoace” de prag, această dublă mişcare defineşte spaţiul iconic. Orice icoană cultivă un prag; viziunea pragului şi pragul ca epifanie, manifestare nemijlocită. Pragul nu trebuie interpretat ca un loc de repaus, ci ca o invitaţie, ca o ezitare. El este locul unde se întâmplă foarte multe lucruri duhovniceşti, unde suntem atraşi într-un parcurs iniţiatic, în care Călăuza-imagine ne poartă ca în filmul lui Tarkovski spre “Zona” aflată la pragul luminii transfigurate a sanctuarului.



În mânăstirile din Bucovina celui de-al XVI-lea veac se petrece un fapt unic în peisajul Eclesiei răsăritene: icoanele irump intempestiv în afară, străpungând densitatea realului, albul care sintetizează la facerea lumii toate culorile spectrului solar, vestind parcă timpul unei Învieri la lumină, o înviere a imaginii prin ieşirea la suprafaţă a invizibilului. Frescele exterioare din nordul Moldovei sunt asemeni unei rugăciuni a ochiului, o rugăciune ce are darul să purifice modul de a privi de toate zăpăcelile lumii create, ori de stereotipiile cotidiene, pentru ca astfel să treacă pragul vederii spre cel al luminii, să ajungă dincolo de lucrurile văzute. În vreme ce tabloul apusean al epocii făcea ca “Madona” lui Piero de la Francesca, de pildă, să arate ca o fetişcană cu forme rotunde plinuţe, ce se mândreşte cu progenitura sa, un copil bucălat şi vesel, în Moldova din vremea lui Petru Rareş, a mitropolitului Grigorie Roşca şi a lui Macarie, episcopul Romanului, insolitul imaginilor exterioare cu chipuri emaciate, întoarse către sine, mărturisesc ubicuitatea Duhului, configuraţia simbolică a bisericii şi a cosmosului. În apus, orizontala umanului învingea teandria icoanei, transformând-o în tablou religios de prestigiu. Un astfel de tablou, “Hristos mort” al lui Holbein, văzut de Dostoievski, îi provoacă acestuia o criză de epilepsie. Dostoievski mărturiseşte că Hristos era atât de mort, încât fusese cât pe-aci să-şi piardă credinţa, era un trup care refuza să mai învie.

Lumea ortodoxiei îşi desfăşoară tainele, simbolurile, viaţa, pe pereţii bisericilor moldoveneşti, îmbrăcată în veştmântul sărbătoresc ce o animă. “Un pământ cântând în imagini”, cum spune Wilhelm Nyssen. Cei care cunosc Humorul, Voroneţul, Vatra Moldoviţei şi Suceviţa spun că fiecare dintre aceste biserici are o culoare dominantă. Voroneţul este albastru, Vatra Moldoviţei are luciul de sidef al lacurilor în zorii zilei, iar Suceviţa este verde. Culoarea dominantă a fiecărei biserici se înrudeşte tainic cu dominanta cromatică a peisajului din jur. Culoarea faţadelor bisericilor moldoveneşti face parte din viziunea ţărănească a frumosului, a unei intime şi trainice legături cu lumea înconjurătoare, amintind de starea primordială a omului, de nevinovăţie şi necunoaşterea păcatului, datorită armoniei perfecte dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi natură, vestind tuturor înţelepciunea Creatorului. Bisericile din nordul Moldovei, cu fresce pe pereţii exteriori, exprimă această comuniune cu universul, sunt expresia liturghiei cosmice. Bisericile şi mânăstirile Bucovinei sunt pământul devenit cer, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, culoarea lor respiră din culoarea împrejurimilor. Le privesc şi îmi aduc aminte de cuvintele lui Constantin Noica: “La noi natura este eveniment perpetuu fără cumplire.” Natura este petrecere, adică “peste-prin-trecere”. Este definiţia Paştelui. Natura este locul prin care treci peste. Este expresia spaţială a supremei deschideri dincolo de hotare. De aceea noi preferăm să spunem în loc de “orizont” (care închide) “zare” (care cheamă), de aceea pentru noi, aşa cum observase Mircea Vulcănescu, între lumea de aici şi cea de dincolo nu e graniţă opacă, ci vamă.


“Mânăstirile din Moldova – mărturiseşte Wilhelm Nyssen – pictate de jur împrejur, sunt aşezate ca nişte ouă uriaşe pestriţe de Paşte, într-un peisaj muntos saturat de verdeaţă. Pentru vizitatorul străin, prima impresie a acestui peisaj este buimăcitoare: verdele livezilor e mai verde ca oriunde, orăcăitul broaştelor e mai adânc, zborul albinelor e mai greu.” Dincolo de privirea superficială a turistului, care întârzie asupra câtorva detalii, dincolo de punctul de vedere util, dar prozaic, al savantului care cataloghează, se cuvine să învăţăm să citim şi mai ales să trăim aceste imagini, să ne lăsăm pătrunşi de ele, până la ceea ce trezesc în fiecare dintre noi: asemănarea cu Dumnezeu, cu Hristosul cel înviat. În faţa unei asemenea perspective, turistul multiplicat de o Europă unită ar putea avea şansa neaşteptată de a deveni pelerin. În mijlocul pajiştilor din Bucovina, bisericile pictate pe dinafară, par gătite ca nişte mirese împodobite pentru mirele lor, pogorâte din cer de la Domnul Dumnezeu. Închidem o clipă ochii şi ne închipuim pajiştile ticsite de oameni cu capetele descoperite, îmbrăcaţi cu straie curate de sărbătoare, cu câteva sute de ani în urmă. Pe pragul din faţa lor, un altar ce pare a fi al cosmosului întreg, îşi deschide Uşile Împărăteşti: Veniţi de luaţi lumină! Hristos a înviat ! Adevărat a înviat… bucuria mea !

Răzvan Ionescu

Un comentariu:

Laura Ion spunea...

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
O SĂPTĂMÂNĂ ÎNTRU ADEVĂR LUMINATĂ!