STOP THE INSANITY

ASTRA

A fost odată, ca în basm
- N-ar mai fi niciodată –
Pe un tărâm în plin marasm
Un împărat şi tată

A două fete - cum să spui -
Crescute la ferestre
Unde pândeau vaporul lui
Aducător de zestre

Că toată tinereţea sa
În pribegii navale
Cărase tone de cafea
Blugi şi ţigări “nasoale”

Doar erau două la părinţi
Şi nu prea frumuşele
Fără …succesuri… mari la prinţi
Baroni ori beizadele

Dar se mandreau cu tatăl lor
Ce bea whisky cu litrul
Şi se visa un jucător
Cu fluier de arbitru

De-atât cărat din port in port
S-aducă de detoate
Fu uns ministru de transport
In câteva mandate

Avea tupeu, ambâţ, nărav
Ştia cum să vrăjească
Şi fu ales chiar pârcălab
La curtea-mpărătească

Pe unde-a fost el – port ori post
A strâns pe îndelete
Ca să le facă-n viată-un rost
Iubitelor lui fete

Veni-ntr-o zi un chitarist
Luă fata cea mare
Dar, vai, spectacolul fu trist ;
Divorţ şi partajare

C-avură-nspre aeroport
Viloi de la tataia
Dar l-au schimbat, tot către Nord
C-o casă-n Mogoşoaia

Cum au facut şi ce au dres
Când fu de partajară
Cine cu ce s-o fi ales
Nu a ştiut o ţară

Cert e ca fata de-mpărat
Fără de soţ rămasă
Îşi cumpără, cumva pe blat
O şi mai scumpă casă...

În timpul ăsta, sora sa
Mezina, cum se zice
În cercuri largi se afirma
Fiţoasă şi ferice

Trecu prin şcoli de pe la noi
Şi chiar urmă prin State
Un curs intens de... piţi-goi
De-i zice facultate

Dar mult mai multe a-nvăţat
Prin baruri şi locante
Cu prinţi ieşiţi la agăţat
Modele - aspirante

Era a doua la părinţi
Mezina cea cu ţeluri
Dar a urcat, strângând din dinţi,
În topul de modeluri

Şi chiar cu bâlbe pe platou
Trup zvelt, CV subţire
A strâns un roi în jurul său
De stele-n devenire

Aşa ajuns-au la-mpărat
Roberta şi Alina
De care-apoi s-au ataşat
Monica şi Sulfina...


Acestea s-au lipit de el
Ca marca de scrisoare
Iar pe cea mică la Bruxelles
Au uns-o, cu fanfare…

El, jucător de Tabinet
Şeptic şi Licitaţii
Puse-ntr-o zi, în cabinet,
De-un Poker, cu confraţii

Cu patru dame-n mână sta
Şi ar mai fi vrut una
- Chintarul îl ademenea
Şi-l îmboldea Fortuna -

Se ridică incetişor
Cu cărţile în mână
Veni la geam şi, visător,
Privi mâhnit la lună

Mai apoi prinse a scruta
Cea boltă instelată
Pe care-odată-i se-arăta
O stea cu chip de fată

Avea un trup parcă sculptat
Păr aburind reflexii
Gură ce-ndeamnă la păcat
Sâni împliniţi şi sexy

Şi tot privind-o-ngândurat
Se-aprinde-odată flama
La pieptu-i de matroz umblat
Să cadă, dragă, dama

- Hai, vino-n cărti, râvnită stea
Prelinge-te pe masă
Că potu-i mare, scumpa mea
Şi jindul mă apasă

De vrei aievea să exişti
Coboară dintre stele
Dă-i dracului de pesedişti
Fii mir inimii mele

Într-un iatac municipal
Trăi-vom altă eră
Mie, Primarul General,
Să-mi fii consilieră


(Şi mai şopti, pierdut la geam
Cu ochii către astră)
Aş da o ţară sa te am
În Alianţa noastră

Iar ea, din cercul ei bengos
Răspunde-aşa, mieroasă
- Aş da o fugă până jos
Dar am cocoş acasă

Şi, vai, ce trist bietu-mi călcău
Mai cu-cu-ri-g-grăieşte
C-un mameluc din staff-ul tău
Dosaru-i frunzăreşte

- Hai, luminează-mă-n amurg
Şi fă-ţi itinerarul
Cu forţa mea de brand-de-burg
Am să-i închid dosarul

Nu-s stele-n cer cât promitea
Blagoslovit cu flama
Doar ce s-a-ntors la masa sa
Că-i şi pică, zău, dama

- Cinstire Ţie Demiurg
Că mi-ai adus dameza
Sunt cel mai cool bărbat din burg
Şi simt că-mi creşte freza

Iar răpitoarea-i glăsuia
Privind din cărţi complice
- Dubleaza potul – ţara ta
Va fi tărâm ferice

- Cadâna mea, de când te-aştept
(Îi zice-atunci Înaltul)
Rămâi aici, la al meu piept
Să netezim asfaltul

Să mă îmbăt de Scoţian
Sorbit din a ta gură
Iar un taraf teleormănean
Să cânte pe bordură


Că am şi eu damblaua mea
Sa ne trăim, dar, bine -
N-am mai vândut demult cafea
Dar azi mă vand pe tine

Şi, zău, al dracului să fiu
De n-om trăi regeşte
Mă dărui ţie, monstru viu,
Curat - marinăreşte...

Aşa fu potul adunat
De a aflat tot statul
Dar el ajunse Împărat
Vrăjind electoratul

Ce l-a crezut un dregator
Cu har, virtuţi şi vicii
Braţ al umilului popor
Tronând peste Servicii

Peste Parchet şi DNA
Justiţie, Armată...
Ei, bine, el le iriza
Cu astra adorată

- O, steaua mea de căpătâi
(Îi declama adese)
Gândirea ta perversă îi
Că e pe interese

Dar nu-i nimic, acelaşi fler
Mă mână şi pe mine
Îţi dau pe mâini un minister
Şi fonduri – nu puţine

Ci mai coboară-n jos, încet
Alunecând spre bază
Aici, la mine-n cabinet
Chelia-mi luminează

Iar ea, de sus, din firma sa
De spaţii de parcare
Din când în când se cobora
Să pună de-o plimbare


Pân-au luat-o la-ntrebări
In Parlament, ghiolbanii :
La Ministerul de Plimbări
Prea se jongla cu banii

Că răsuflase-acel mister
De se iscase drama
Se ticluise-un minister
Ca să se plimbe dama

Cu un buget de emirat
Ce-şi vântură petrolul
Să aibă Marele Umblat
Din ce-şi plăti obolul

Pentru naveta astrei lui
Pe căile lactee
Azi la Paris, mâine-n Vaslui
Azi star, mâine femeie

Prin iarmaroace, la serbări
Cu presa după sine
Să vadă bietii electori
Cum se trăieşte bine

Cu mici, cu beri, miei la proţap
Şi dansuri populare –
S-a dat turismul peste cap
De-atâta promovare

Veniţi la noi, dragi călători
În mândrul « Land of Choice »
Căci brandul scumpei noastre ţări
Cârnaţii de Pleşcoi îs

Vai, Demiurgule, ne-ai dat
Atâta jale-n casă
C-un împărat prea inflamat
De-o astră prea focoasă

Fie-Ţi, dar, milă de-un popor
Ce ţi-a-nălţat biserici
Ia, Doamne, de prin preajma lor
Aceşti eroi (ho...) himerici !

ROBERT T. şi MĂGARUL (lui BURIDAN)

33. Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: “Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”.
34. Eu însă vă spun: Să nu te juri nicicum: nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu;
35. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a Marelui Împărat;
36. Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă tu nu poţi să faci un singur fir de păr, alb sau negru.
37. Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel Rău este.
(Evanghelia lui Matei, cap.5).

Celor aflaţi în dilema (morală, imorală sau amorală) a măgarului lui Buridan (între Băsescu şi Geoană) le sugerez o întrebare: care este legătura dintre o găleată cu apă şi un tain de ovăz?

Nici măgarul nu a ştiut şi a murit…

Răzvan Ionescu

SCRISOARE DESCHISĂ DOAMNEI MARIA BĂSESCU

Doamnă Maria Băsescu,

Am citit cu interes epistola dumneavoastră unde afirmaţi că scena filmată în care soţul dumneavoastră agresează un copil este un trucaj. Este o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că dragostea e oarbă! Vă înţeleg. Nu-mi rămâne decât să vă doresc zile mai liniştite şi cu pace în suflet. Profit de ocazie spre a vă ruga să (re)transmiteţi într-o eventuală clipă de răgaz rândurile de mai jos soţului dvs. Le-am publicat cu aproape şase luni în urmă, cu prilejul Târgului de carte. Ele îşi păstrează valabilitatea indiferent de rezultatul votului din 6 decembrie, de altfel ziua de prăznuire a unui sfânt, Arhiepiscopul Nicolae din Mira Lichiei, care a ştiut când, cum şi mai ales cui să-i dea la timpul potrivit o palmă.

Cu cele mai respectuoase doriri de bine,

Răzvan Ionescu



Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”. Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit. Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot. Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea. Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit. Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’ (pardon de expresie!), a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”. Cu doi de „o”, ca la Google. Sau cu „ou” ca la Winnetou. Dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din vreo incompatibilitate la citit (nimeni nu vă poate contesta competenţele în materie de Cărtărescu), cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii. Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! - o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006. D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe. Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim. Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns... onctuos prin... natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante. Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”. De ce sunt solemni? Ei ştiu! Negreşit, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ... frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie ( nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,


Răzvan Ionescu

18 iunie 2009


Tuturor creştinilor cu vocaţie cuprinzătoare (conform Evangheliei) dar vocal-îngrijoraţi de puritatea memoriei sau de soarta dreptei (de parcă ar exista vreuna în România!)şi degrabă acomodanţi la o campanie de "parteneriat cu Biserica" asezonată cu legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare (de pildă), le doresc un post cu folos care să le uşureze nu doar sufletele, ci şi accesul la o hermeneutică lucidă asupra modalităţilor de expresie incipiente ale totalitarismului. Cu atât mai mult cu cât trăim vremea în care avizele, expertizele, devizele şi francizele ne obişnuiesc cu ideea că, în general, nimic din ceea ce vedem nu este adevărat.

ZIUA ÎN CARE PĂRINTELE STĂNILOAE S-A ÎNTORS ACASĂ

"Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată.
Deci poate fi fără de sfârşit;
şi de aceea poate fi şi fără de început."
(Pr. Acad. DUMITRU STĂNILOAE)

În viaţa fiecăruia dintre noi sunt zile ce poartă în alcătuirea lor tainică semnele neuitării veşnice. Zilele fericite ale copilăriei, ziua în care te-ai îndrăgostit, zilele în care îţi porţi în braţe copiii – rod al dragostei, zilele în care te desparţi cu durere de cei care ţi-au dat viaţă, zilele în care prietenia – ce cuvânt rar! – rearsă semne tămăduitoare peste rănile din sufletul încercat prin atâtea şi atâtea lupte purtate departe de obârşii. Dar mai ales, sunt acele zile în care ai unde să te întorci, împovărat de timp, acasă la izvoare, la locul acela unde pereţii casei vorbesc în cuvinte grele de înţelesuri cărora doar tu le mai cunoşti astăzi rostul. Te aşezi ostenit pe un scaun în tindă, zăbovind cu părul încărunţit de amintiri, şi desluşind vocile sădite prin colţurile casei, ori prin firele de iarbă crescute în curte, ori în ştergarul de sub icoana Maicii Domnului de deasupra patului, ori între paginile îngălbenite ale cărţilor cocârjate de uitare, sau pe bucata din lemn pe care mămăliga aburindă se aşternea odinioară rostuită de mâinile la fel de calde ale mamei. Nimic nu poate fi asemeni zilei în care te întorci acasă!







O astfel de zi minunată am trăit vineri 21 august 2009 în Vlădenii Braşovului. Întreaga aşezare era pregătită de sărbătoare, gata să întâmpine pe Întâistătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericirea Sa Daniel, alături de Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza, veniţi să inaugureze Casa memorială Dumitru Stăniloae care în acea zi şi-a deschis porţile în haine noi, croite cu trudă şi iubire. După datina locului înalţii ierarhi au fost întâmpinaţi, aşa cum se cuvine, la intrarea în sat, de către cetaşii călări, cu drapele mângâiate de soarele generos al sfârşitului de vară, şi însoţiţi până la locul în care mulţimea aştepta în haine de sărbătoare. În curtea casei s-a săvârşit o slujbă de pomenire la care au luat parte alături de mulţimea credincioşilor, şi Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, Prea Sfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord, Părintele Arhimandrit Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de sus, Protopopul de Bran-Zărneşti, Gheorghe Colţea, alături de mulţi alţi preoţi, monahi şi monahii din Braşov şi Ţara Făgăraşului, dar şi de câţiva oaspeţi dragi precum Preotul Nicolae Bordaşiu, parohul Bisericii Silvestru din Bucureşti şi Preotul Viorel Ioniţă (originar din Dumbrăviţa Braşovului), prestigios profesor de Istorie a Bisericii Universale şi director de studii la Consiliul Bisericilor Europene de la Geneva.



Casa Părintelui Dumitru Stăniloae a fost restaurată din temelii, (dealtfel fotografiile „vorbesc” de la sine), o lucrare pe cât de costisitoare pe atât de temeinică, lucrare care a înlăturat efectul apelor freatice ce afectaseră întreaga structură a clădirii. Dincolo de detaliile tehnice însă, mai presus de orice, rămâne evidentă DRAGOSTEA, PASIUNEA şi DĂRUIREA cu care a fost reconstituit interiorul acestei case în care Părintele Stăniloae s-a născut şi mai ales a trudit veri de-a rândul la paginile „Filocaliei”, pagini ce bucură astăzi sufletul şi mintea atâtor creştini. Îmi fac o datorie de onoare de aminti aici jertfa preoţilor braşoveni, a autorităţilor locale şi judeţene, a Preotului Paroh din Vlădeni, Ionuţ Ilea şi nu în ultimul rând a credincioşilor din Vlădeni care se pot bucura astăzi cu deplină îndreptăţire, mândri şi cu fruntea sus, că şi prin dragostea lor, vlădăreanul lor cel mai de preţ s-a întors acasă. Şi tot ca o datorie de onoare a venit vremea să-mi cer aici iertare tuturor celor pe care i-am necăjit cu rândurile şi neliniştile mele în legătură cu soarta acestui loc care astăzi şi-a recăpătat în sfârşit dreptul la viaţă şi amintire. Cu toate astea, vorba poetului, „mai am un singur dor”: organizarea anuală la Vlădeni a unui simpozion internaţional ori a unei şcoli de vară a cărei temă să fie opera Părintelui Stăniloae şi care să reunească nume prestigioase ale teologiei autohtone şi internaţionale, sub înaltul patronaj al Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.









Despre încărcătura de emoţie a acestei zile, ziua în care Părintele Stăniloae s-a întors acasă, nimeni nu poate vorbi mai cu îndreptăţire decât fiica Părintelui, d-na Lidia Stăniloae, ale cărei rânduri evocatoare se citesc cu emoţie într-una dintre încăperile casei, în vreme ce vocea celui mai de seamă teolog al veacului trecut, te învăluie molcom purtându-te pe aripi de dor:

„Acasă”, cuvânt care ne aduce uneori lacrimi în ochi. Care dă fiecăruia sentimentul unicităţii. Fiecare om este unic, viaţa ne arată că acesta este marele adevăr al fiinţei umane pe care ni l-a rânduit Dumnezeu în Atotputernicia Sa. „Acasă”, coordonată a unicităţii mai mult decât o localizare în spaţiu şi timp, legată de geografie spirituală, care, fără doar şi poate, îşi pune amprenta pe ceea ce suntem, pe ceea ce aspirăm a fi.

Locul unde ne-am născut, locul unde trăim, unde suntem legaţi de prezenţa fizică sau în duh a celor pe care a celor pe care îi iubim, de amintiri. Ele sunt prezente în noi, uneori clare, alteori uitate, dar actuale printr-o memorie a sentimentelor. Căci memoria sentimentelor, a trăirilor intense de odinioară, este totdeauna mai durabilă decât cea a evenimentelor precise, al căror detalii, încă vii, aparţin totuşi trecutului... Memoria sentimentelor o trăieşti azi, o trăieşti totdeauna. Poate ca o reparaţie pe care timpul consideră că ne-o datorează, tocami pentru că nu o cruţă cu tăvălugul lui necruţător...

Vlădeni, acel „acasă” al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, de vremea când ştiam că viaţa nu poate fi decât frumoasă, pentru că eram apărată, ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea totdeauna. În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezenţa părinţilor mei, cu universul meu, cu tot ceea ce se întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce alcătuiau micul senzaţional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric [...] Intram într-o altă lume în care domneau alte legi, o altfel de existenţă, în care timpul renunţase să mai existe. Ca şi seara, când ne întorceam de la câmp în carul înalt cu fân, clădit cu măiestrie de tata şi tuşica, şi priveam cerul plin de stele, ceea ce ne făcea cumva să înţelegem cum ar putea arăta înfinitul însuşi. Tata îl citea pe Pascal, căruţele veneau în şir, legănându-se, unele după altele ca un cârd de păsări uriaşe ce se îndreptau spre o margine necunoscută a orizontului. Toate contururile se estompau lăsându-ne să bănuim că am nimerit într-un tărâm fermecat pe care numai acolo îl puteai găsi.

Acesta era acasă al nostru: o realitate dincolo de realitate. Aşa a rămas, cu amintirile şi chipurile celor dragi, pe care îi iubim şi ne iubesc şi de dincolo, ne privesc de acolo cu dragoste, se bucură de bucuriile noastre, se întristează de tristeţile noastre. Un acasă care ne însoţeşte toată viaţa, colorând-o, şi ajutându-ne să înţelegem mai bine unicitatea fiecărui suflet nemuritor (LIDIA STĂNILOAE, 2009).



Cei care trec prin Vlădeni pe şoseaua ce leagă Braşovul de Făgăraş pot vizita Casa Memorială „Dumitru Stăniloae”, un loc binecuvântat, aflat la câţiva zeci de metri de şoseaua naţională. Părintele Paroh Ionuţ Ilea le va fi ghid destoinic (tel. 0741/031534, 0723/838933).