23 decembrie 2009

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (V)


Timpul şi spaţiul au fost dintotdeauna categorii pe care omul căzut a încercat, zadarnic, să le domine.

Între cele două hotare ale ei - naşterea şi moartea –, viaţa omului se scurge în timp. Biserica trăind în acest timp al lumii, ceremonialul ei liturgic urmează inevitabil, la rându-i, categoriile obişnuite ale acestui timp împărţit în trecut, prezent şi viitor, având în vedere deopotrivă ciclurile determinate de mişcarea soarelui, cu alternanţa zilelor, nopţilor şi anotimpurilor. Această structură temporală însă este insuficientă. Condiţia esenţială a Bisericii, de Trup al lui Hristos şi Templu al Sfântului Duh, o orientează firesc către eternitate. Astfel că viaţa ei are o dimensiune atemporală. Conţinutul ei fundamental şi simbolic, alcătuit de rugăciune şi Sfintele Taine o împing către eternitate. Aşadar, putem spune că în raport cu timpul lumii, timpul liturgic ca şi Biserica, are un aspect transcendent. Aşa cum oamenii pe care Tatăl i-a dăruit Fiului “din mijlocul lumii…rămân în lume…dar nu sunt ai lumii”(Ioan 17, 11-16), tot astfel Biserica există în timp, dar nu-i aparţine acestuia. Exprimându-i credinţa şi manifestându-i fiinţa, ceremonialul liturgic conferă timpului cantitativ un atribut calitativ aparte. Chiar dacă liturghia se desfăşoară în timp, ea înfăţişează în fiece clipă eternitatea, adăugând cantităţii temporale, grăuntele roditor şi proniator al transcendentului.

Timpul umanităţii de astăzi nu mai are nici pe departe ritmul senin şi liniştit de odinioară al serilor şi dimineţilor din Hexaimeron când “luminătorii” zilei a patra “deosebeau anotimpurile, zilele şi anii”, ce alcătuiau eon-ul unui Eden în care Dumnezeu venea să converseze cu omul “în răcoarea serii”, în fapt expresia originară a liturghiei. Succesiunea ciclică a anilor înfăţişa sclipirile evanescente ale eternităţii celeste, eternitate la care creatura pământească era invitată să participe. Ciclul anotimpurilor, rotirea soarelui simbolizau bolta perfecţiunii şi a infinitului divin. Prin odihna zilei a şaptea, săptămâna sacră a Creaţiei deschidea durata unei vieţi comune - dar nu identice - a Divinităţii în eternitatea cerească şi a umanităţii în cosmosul creat. Căderea omului a frânt acest dinamism ciclic strălucitor, avariind însăşi miezul acestei durate sacre, “sălăşluirea lui Dumnezeu împreună cu oamenii”. Căderea a precipitat crearea unui altfel de timpcel al cunoştinţei – un timp poticnit, un timp eşuat în limita unei existenţe, pradă descompunerii şi boldului morţii.

Pentru Divinitate însă, timpul este o categorie care nu există. Timpul există doar pentru creaţie. Omul a fost creat pentru a comunica cu Dumnezeu, pentru a-l cunoaşte, pentru a percepe manifestările Divinului şi pentru a se manifesta el însuşi în consecinţă, conform naturii sale, astfel că odinioară, în Paradis, timpul omului participa la eternitatea Domnului. În acel eon, eternitatea relativă a omului era pentru acesta o formă de participare conştientă, la Absolutul Divin. Pentru Adam, eternitatea avea dimensiunea Paradisului. Căderea însă avea să aducă tridimensionalitatea timpului: trecutul, prezentul şi viitorul. Ele aveau să constituie materia însăşi a existenţei, a biografiei fiecăruia, ca şi a istoriei umanităţii. Şi cu toate acestea a mai rămas în natura umană ceva din imaginea lui Dumnezeu, ceva de neînstrăinat firii omeneşti, ceva pe care păcatul originar l-a avariat, dar nu a izbutit să-l distrugă. Omul păstrează undeva, în vălul deşirat al memoriei rădăcinilor sale, ceva din ceea ce a fost odinioară, pe vremea eternului prezent, devenit astăzi istorie: vocaţia eternităţii. O amintire dulce care doare şi produce durere celorlalţi. O amintire – prilej de suferinţă. Căci între timp, el a aflat că e trecător, e drept, asemeni altor milioane şi miliarde de fiinţe umane, de congeneri, de cei din trecut şi de cei care vor veni. Dar asta nu-i alină câtuşi de puţin suferinţa. Obsedat de acest ocean dizolvant al timpului, pentru a-şi da sieşi consistenţă şi pentru a scăpa de uitare, pentru a nu deveni pur şi simplu doar un strămoş, omul se agaţă cu încăpăţânare de orizontala timpului istoric: se zbate să fie recunoscut de către ceilalţi, cu alte cuvinte să devină V.I.P., să dobândească posturi şi demnităţi, notorietate, avere şi PUTERE, alterând natura şi rănindu-şi semenii, călcând peste cadavre, comportându-se cu alte cuvinte, ca şi cum el, şi numai el ar fi nemuritor. În realitate însă, trecutul nu-i aparţine şi nici nu mai poate interveni asupra lui, viitorul este incert, iar prezentul – destul de lugubru, în ciuda entuziasmului - nu durează decât atât cât clipa sa relativă de conştiinţă. Demnităţile, funcţiile, averile sunt iluzii împotriva scufundării şi dizolvării în curgerea timpului. Mai mult decât atât, omul „post-modern” a descoperit importanţa imaginii sale în ochii celorlalţi şi mai cu seamă ai posterităţii, aflând că de toate aceste iluzii se va ţine cont la judecata istoriei. Astfel că devine tentat de a mai câştiga ceva perenitate, adesea edificând un viitor luminos, chiar şi cu preţul sacrificării prezentului. Este îndeobşte calea revoluţionară, a filosofiei progresului, a ideologiilor, cu alte cuvinte a UTOPIEI.

În fapt, omul nu poate face nimic ca să oprească clipa cea repede, nici s-o încetinească, nici s-o grăbească. Este memorabil pasajul din „Crimă şi pedeapsă” la care se referă Paul Evdokimov, când duhul femeii ucise de Svidrigailov i se arată acestuia amintindu-i că a uitat să întoarcă ceasul. Căci dacă omul poate opri ceasul, nu poate împiedica scurgerea inexorabilă a timpului care se îndreaptă spre Judecata din urmă. Kierkegaard descrie trezirea în infern a unui păcătos: „Ce oră e?” – ţipă el; iar Satana îi răspunde cu o nepăsare rece: „Eternitatea”. Aşadar, omul nu este capabil decât să măsoare timpul, fără să poată îndupleca în vreun fel scurgerea clepsidrei. Ceea ce i-a rămas este doar timpul cronologic - măsură rece şi impasibilă a duratei mecanice a existenţei.

Cercetările de o viaţă ale lui Mircea Eliade l-au condus la concluzia că odinioară, omul culturilor arhaice, spre deosebire de omul modern, avea capacitatea de a-şi circumscrie viaţa sa organică (în special sexualitatea şi nutriţia) într-o dimensiune sacră. În vreme ce pentru omul modern acestea nu reprezintă decât acte fiziologice, pentru omul arhaic ele reprezentau sacramente, ceremonii, prin intermediul cărora se putea face comuniunea cu forţa pe care viaţa însăşi o reprezintă. (Cu toate acestea se cuvine să amintim aici că, pentru omul creştin sexualitatea şi nutriţia sunt aşezate sub semnul rânduielii postului instituit de Biserică.) Revenind la stadiul societăţii primitive, aceste acte elementare deveneau un rit a cărui intermediere îl ajuta pe om să se apropie de realitatea ontologică, eliberându-se de stereotipiile lipsite de conţinut şi de sens ale devenirii, de profan, de neant. Ritul, constând întotdeauna din repetarea unui gest arhetipal săvârşit in illo tempore (la începutul „Istoriei”) de către strămoşi sau zei, încerca „onticizarea” prin intermediul hierofaniei, a celor mai banale şi neînsemnate acte. Ritul coincidea, prin repetiţie, cu „arhetipul” său iar timpul profan era astfel suprimat. Cu alte cuvinte asistăm la acelaşi act săvârşit in illo tempore, într-un moment cosmogonic auroral. Prin urmare se poate afirma că odinioară, transformându-şi marea majoritate a actelor fiziologice în ceremonii, omul arhaic se străduia să „treacă peste”, să se proiecteze dincolo de timp, în eternitate. Există aici o similitudine cu timpul din ceremonialul liturgic creştin. De altfel tot Mircea Eliade remarcase că ceea ce este adevărat pentru timpul cultului creştin este valabil pentru toate timpurile cunoscute de religie, magie, mit şi legendă. Toate ritualurile au proprietatea de a se petrece acum, în această clipă. Timpul care a văzut evenimentul comentat sau repetat de un ritual oarecare este făcut prezent, „re-prezentat”, oricât de îndepărtat este imaginat în timp. Şi totuşi ce aduce în plus ceremonialul liturgic creştin? Creştinismul, prin vocea Noului Testament aduce în discuţie doi termeni pentru a desemna timpul: cronos - termen ce are în vedere cantitatea aritmetică şi kairos - termen ce are în vedere şansa divină, calitatea care permite sublimarea timpului morţii prin accesul la viaţa perenă. Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După întrupare, a început iconomia plinirii vremilor. Hristos conferă aşadar adevăratul conţinut istoriei, fiind veşnic prezent în timp. Această veşnică prezenţă a lui Hristos în Biserică şi istorie face ca ceremonialul liturgic să nu fie doar o amintire a trecutului, ci el ne face prezente evenimentele din trecut sugerându-le pe cele din viitor. Această capacitate de a transcende fracţionarea timpului stă la baza liturghiei. În timpul ei suntem înălţaţi într-un punct în care eternitatea se intersectează cu timpul, iar în acest punct devenim contemporani cu evenimentele din trecut şi cu cele din viitor. La marile sărbători, la Crăciun, la Paşte, devenim contemporani cu evenimentele comemorate. Fiece act divin petrecut odată, într-un anumit moment al istoriei, devine continuu prezent în taina misterului liturgic. “În vreme aceea (in illo tempore)”, ce se citeşte la începutul fiecărei pericope evanghelice reprezintă timpul sfinţit, veşnicul acum din dimensiunea liturgică a timpului. Aşadar, Hristos nu distruge timpul, ci îl împlineşte, îl valorifică din nou şi mai cu seamă îl răscumpără.

Simbolismul liturgic este asemenea unui cerc care prin rotaţia sa înfăţişează nu numai perfecţiunea pleromei cereşti şi parcursul Bisericii în istoria lumii pentru a se apropia de aceasta, ci şi misterul unirii dintre Etern şi Biserică – ea însăşi Eternitate în devenire. Asemenea unei imagini vorbite, ciclul liturgic reprezintă inelul de logodnă între Biserică şi Hristos, simbolizând cununiile de la nunta Miresei şi Mirelui din Cântarea Cântărilor. Dar, noţiunile de spaţiu şi timp sunt de neconceput una fără cealaltă. Întotdeauna socotim parcurgerea unei distanţe într-un anumit timp. Nu putem percepe spaţiul decât în funcţie de o noţiune sau de o unitate de măsură. Cu alte cuvinte, de o cantitate. Or, aceasta aparţine timpului. La rândul său, pentru a se scurge, timpul are nevoie de un spaţiu al duratei sale. În cele două dimensiuni ce nu pot fi disociate nu ne putem deplasa decât simultan. Dar nu ne putem referi la spaţiu sau la timp decât pornind dintr-un punct până la un alt punct, de la o bornă kilometrică sau dată calendaristică până la cealaltă. Cu alte cuvinte, spaţiul deopotrivă cu timpul nu pot fi desemnate decât în raport cu limita. Aşadar spaţiul şi timpul aparţin în egală măsură intervalului. Din punct de vedere teologic nu se poate vorbi de o anume calitate a spaţiului (ca în cazul timpului), ci mai cu seamă de ansamblul său în întregime: pleroma divină în manifestarea sa de Împărăţie a lui Dumnezeu. Este ceea ce sintetizează şi textul anaforalei euharistice: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.” De fapt, chiar dacă pentru Biserica peregrină în timp şi spaţiu, împlinirea acestui deziderat relevă voinţa divină, aceasta se află în strânsă legătură cu rugăciunea Bisericii. Or, tocmai aici intervine adevărata funcţie creatoare a creştinului, când rugăciunea inspirată a oamenilor trebuie să ajungă la o asemenea intensitate încât cronos să fie prefăcut în kairos, iar vasta întindere a acestei lumi să devină cosmosul Împărăţiei. Biserica devine astfel cerul coborât pe pământ, iar scopul ei este de a face ca prin ea toată creaţia să devină cer, cum spune în „Mistagogia” sa Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din această pricină alcătuirea Bisericii văzute – arhitectură, pictură, artă sacră – este subordonată încadrării misterului liturgic, creând totodată, în afara ceremonialului, atmosfera de aşteptare a acestuia.

Acum mai bine de jumătate de veac, Vasile Băncilă acuza apariţia sărbătorilor conveţionale, a pseudo-sărbătorilor, a sărbătorilor desfăşurate în cadru intim, a sărbătorilor concepute doar ca prilej de repaos, lipsite de acel “halou spiritual” de odinioară. Omul modern, observa eseistul, este caracterizat de “orfanism metafizic şi moral”, de “impotenţă festivă”. Iar unul dintre factorii majori care au destructurat sărbătorile tradiţionale a fost politicul: ”Revoluţionarii desfiinţează adesea sărbătorile, dar au grijă să instituie altele”. Formularea acestui adevăr pare astăzi, peste timp, o premoniţie a rolului monstruos ce aveau să-l joace şi în această privinţă corifeii comunismului totalitar din România. În programul lor ucigaş de distrugere a tradiţiilor, a memoriei autohtone, sărbătorile au fost permanent o ţintă, asemenea lăcaşurilor sfinte unde ele se celebrau. Comunismul s-a luat în felul său la trântă cu timpul, substituind calendarului tradiţional un altul, acela al sărbătorilor în care fericirea omului devenea o problemă de Partid şi de Stat. În nebuneasca căutare a fericirii pierdute, mintea omenească a imaginat utopia unei societăţi ideale ce promitea realizarea unui paradis terestru, clădind în realitate „Paradisul”- Gulag.

Patima fundamentală care îi mistuie pe căutătorii de utopii este dorinţa obsedantă de a realiza cu orice preţ perfecţiunea societăţii umane. Nu perfecţiunea persoanei şi nici fericirea fiecărui om în parte. La ei persoana se transformă în colectivitate. Incapabili să-şi înţeleagă propria fiinţă, propria persoană, arhitecţii utopiei pretind organizarea lumii întregi, vrând să realizeze cu anasâna fericirea omenirii, chiar cu preţul nefericirii acesteia.

Utopia comunistă nu a fost ceva nou. Odraslă a antichităţii greceşti, utopia şi-a dezgolit, începând cu Republica lui Platon, nurii ideilor sale totalitare şi colectiviste: proprietatea comună a bunurilor materiale, a progeniturilor şi a femeilor, abolirea familiei, a religiei, a educaţiei materne, a sentimentelor, impunând cu toroipanul cenzura, utilitatea minciunii (mai cu seamă dacă este de Partid şi de Stat), elogiul hedonismului colectiv, colectivizarea existenţei umane în dispreţul profund pentru viaţa, civilizaţia şi cultura rurală. Deconspirată şi respinsă de patristică, naufragiată la periferia vieţii intelectuale în Evul Mediu, utopia „renaşte” în epoca cu acelaşi nume, inspirând apoi umaniştilor Reformei şi Contrareformei proiecte celebre precum “Insula Utopia” a lui Thomas Moore, “Nova Atlantis” a lui Bacon, “La Città del Sole” a lui Campanella. Secolul “luminilor” n-a făcut decât să-i pregătească utopiei mariajul cu Revoluţia franceză care i-a dat ulterior prilejul să-şi exerseze din plin virtuţile antice în instituţiile iacobine, în viaţa maselor, în pieţe şi pe eşafod. La două milenii de la dragostea dintâi, utopia îi va suci minţile lui Marx, într-un al doilea mariaj, celebrat de astă dată în Palatul de iarnă, la braţ cu Revoluţia din octombrie. Ultima „ispită” a acestui personaj, trădat de propriul său nume (ou topoς = în nici un loc sau NICĂIERI), pare să se fi metamorfozat în plan istoric în „paradisul colectiv” al unei Europe moderne şi nedeprinse încă a deosebi individul de persoană.

Unul din motivele pentru care treburile merg tot mai rău în lume este faptul că ne e frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului – spune Denis de Rougemont, în prefaţa cărţii sale „Partea diavolului”. A dezvălui realitatea diavolului în lumea noastră în care toate se amestecă, înseamnă a-i da acestuia adevărata sa înfăţişare. Identificarea lui, în contextul unei modernităţi în care omul pierde a doua oară (după cădere) lupta cu timpul şi se află în curs de a-şi pierde şi identitatea de loc (spaţiul), este din ce în ce mai grea, dat fiind că toată această amestecătură apocatastazică serveşte celei mai frumoase şiretenii a diavolului care constă – cum spune Baudelaire – în a ne convinge că nu există.

Până prin secolul al XVII-lea în Anglia circula o gravură ce reprezenta un personaj cu capul încornorat şi cu două picioare, dar al cărei trup rămânea invizibil. Şi titlul era: Nobody. NIMENI.

Asta în vreme ce Dumnezeu se identifică: Eu sunt Cel ce Sunt.

Acestea sunt de fapt cele două coordonate între care omul lumii de astăzi se mişcă haotic şi convulsiv: între NIMENI şi NICĂIERI

De ce au dorit oamenii să extindă procedeele schimbului economic la toate domeniile vieţii? Pentru că au observat că prin economia de piaţă liberă oamenii pot obţine, odată cu banii, PUTEREA. De ce au dorit oamenii să extindă puterile statului asupra tuturor libertăţilor şi privilegiilor tradiţionale ale indivizilor? Deoarece au observat că statul poate concentra în mâna guvernanţilor mult mai multă PUTERE decât o poate face dominarea unei societăţi organizate pre-modern. De ce au dorit oamenii să subordoneze raţiunii toate celelalte facultăţi umane. Pentru că au observat că raţiunea este facultatea umană în stare să confere mânuitorului cea mai mare cantitate de PUTERE. De ce au dorit oamenii să câştige lupta cu timpul? Pentru PUTERE. De ce încearcă să stăpânească o cât mai mare întindere asumându-şi de voie sau de nevoie statutul de rătăcitor? Pentru PUTERE. Cheia modernităţii este PUTEREA. Dar oare când s-a născut modernitatea?…

Cum a ispitit-o diavolul pe Eva? Spunându-i că nu va muri dacă va mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, ci “în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aşadar, cea dintâi ispită a fost PUTEREA.

Imediat după Botezul din râul Iordan, Mântuitorul este dus de Duhul în pustie, iar ultima ispitire a diavolului a fost puterea. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul […] De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi capietrele acestea să se facă pâini […] Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu […] I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. […] Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie […] Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”.


Textul acesta a vrut să mărturisească un sentiment profound de îngrijorare pornit din disponibilitatea oamenilor de a uita şi de a repeta greşelile. Dizidentul rus Vladimir Bukovski, cu aproape 8 ani în urmă, pe 4 iulie 2002, a susţinut o conferinţă dedicată epocii care a început după prăbuşirea comunismului. Ei bine, soluţia pe care a găsit de cuviinţă să o administreze vestul la capătul războiului rece ce ne-a băgat în mormânt neamul şi conştiinţa se cheamă epoca încorporării monstrului cu preţul uitării trecutului. Logica mă obligă să mă întreb dacă o entitate care conţine „in vitro” stereotipii marxiste, se va putea proteja în uniunea cu un monstru (cu formidabilă capacitate de regenerare) căruia, din varii motive, ambele părţi (est şi vest) ezită în a-i preleva A.D.N.-ul!

Rezultatul alegerilor din decembrie 2009 şi întoarcerea României în zona totalitarismului cu faţă umană mă face să cred că nu. Formidabila versatilitate a lui Traian Băsescu (cea mai primejdioasă apariţie politică de la Ceauşecu încoace) poate fi o justificare pentru cei mulţi care s-au lăsat înşelaţi, votându-l. Există însă o categorie care l-a votat cu bună ştiinţă, cu un cinism inimaginabil, în schimbul a însemnate sume de bani şi a avantajelor uriaşe (este bine de ştiut bunăoară că Institutul Cultural Român, aflat în subordinea preşedenţiei, are un buget oficial annual de 12 milioane de euro!).
Dar mai există o subcategorie care l-a votat pe Traian Băsescu: lichelele. Multe dintre acestea, ascunse de ani de zile sub ţolul auster al activismului creştin, propovăduind inept, cu rost şi fără rost, o dreaptă apusă în veacul trecut, dar purtând prin timp, în toate direcţiile cardinale, trista reverberaţie a unui vers al anilor ’50:

Căpitane nu fii trist
Garda merge înainte
Prin Partidul Comunist!



Niciun comentariu: