MARTORI şi HERALZI

Copilăria poartă în curăţenia ei ceva din starea genuină a întâiului Adam, care habar n-avea de moarte. Pentru copilărie, veşnicia e o stare de normalitate. Maturitatea abia, aduce după sine conştiinţa căderii şi acceptarea morţii ca pe o consecinţă a păcatului. De-abia după aceea începe înţelegerea morţii ca poartă de trecere, de întoarcere către eternitatea absolută, nostalgie a Paradisului de odinioară. În jocul timpului şi al vârstelor, bătrâneţea cu albul firelor sale de păr, cu candidele ei ştergeri de memorie, cu paşii şovăielnici care cândva deprindeau mersul şi care acum parcă se străduie să-l uite, este reîntoarcerea dureroasă la starea dintâi a copilăriei. Această unică îngemănare între copilărie şi bătrâneţe, între naştere şi moarte, a fost sesizată de geniul rugător al lui Andrei Rubliov, în icoana în care pruncul, abia născut, cu chipul îmbătrânit al celui „vechi de zile”, stă aşezat într-un insolit leagăn-sicriaş – prefigurare a morţii, în vreme ce Maica sa este înfăţişată cu spatele întors odraslei, cu mâna sub cap, într-o evidentă atitudine meditativă. Bucuriei materne a rubicondelor Madone apusene, cu bebeluşi bucălaţi, plesnind de sănătate şi mândre foc de „isprava” lor, le este opusă austeritatea unei Naşteri al cărei scop era recuperarea prin jertfă a adevăratului sens al existenţei omului: viaţa - ofrandă ca prag către veşnicie. Iarna, prin albul ei, prin frigul ce se cuibăreşte în oase, aduce aminte de vremea bătrâneţii. Dar iarna este deopotrivă şi un timp al ingenuităţii. E vremea săniuşului, a oamenilor de zăpadă şi a plutirii peste întinsuri argintii de gheaţă. E vremea bradului de Crăciun, e vremea jucăriilor, a râsului de copil, a clinchetelor de clopoţei, a darurilor din iubire, e vremea covrigilor calzi şi a lui Lerui-Doamne-Ler. E vremea crucilor împodobite în mătase când, după vecernie, în ajun de Bobotează se joacă Chiraleisa. Iarna e timpul Naşterii Domnului şi al Vicleimului.

Nelipsit în obiceiurile populare care fascinau Crăciunul copilăriei înaintaşilor noştri, obiectul unei demonice strategii culturale care ar fi vrut să-l stârpească din conştiinţa creştină a românilor, Vicleimul poate fi astăzi, iarăşi, la începutul celui de al treilea mileniu, martor şi povăţuitor al Naşterii Domnului cu puterea lui mister, nevinovăţie şi curăţenie, de lumină şi autenticitate. Originea lui a pus în grea încurcătură pe mulţi. Studiile savante de dinainte de o jumătate de veac, când temele religioase nu erau încă excluse din cercetare ca mistice, aşadar retrograde, priveau Vicleimul drept “o urmă a Misterelor din Occident”, cum credea Moses Gaster în reputata sa "Chrestomatie română" publicată la Leipzig şi Bucureşti în 1891. În studiul Literatura Populară Română, acelaşi autor spunea: ”Deja de timpuriu se prăznuia în biserica din Gallia şi din Egipt naşterea Mântuitorului, care după aceea s-a adoptat de către biserica occidentală şi apoi de cea orientală; şi curând după aceea s-au introdus ceremonii alegorice în liturghie, pe când se făcea cetenia din Evanghelia lui Matei cu buna vestire. Tot de o dată se introduse în oficiul bisericesc şi închinarea păstorilor. Un pas mai departe era, că se representa însuşi în biserică naşterea Domnului, puindu-se o easlă, înaintea căreia veneau cei trei crai de la răsărit de se închinau şi aduceau darurile lor. Din antifoanele şi răsponsoriele ce se pomenesc deja în secolul VI s-a dezvoltat cu încetu dialogul, însoţit de cântece, ce se aseamănă cu cântecele noastre de stea, între păstori şi îngeri şi aşa mai departe. Mai târziu s-a introdus regele Irod în aceste “misterie”. Asemenea lui Gaster, aceleaşi opinii le găsim deopotrivă la doi dintre cei mai prestigioşi cercetători ai începuturilor teatrului românesc, T.T. Burada şi Dimitrie C. Ollănescu. Era o încercare de a demonstra că şi în acest plan, al sufletului românesc, tot ce este de calitate la noi trebuie să fie o imitaţie, fireşte mai palidă, mai ţărănească, a unor creaţii sau valori din Apusul socotit drept incontestabil şi întotdeauna mai evoluat. Gaster îşi dezvoltase teoria acestei provenienţe în manualul său de Literatură română veche, dar ipotezele lui s-au dovedit neîntemeiate: nu există similitudini convingătoare între drama Misterului Naşterii la români şi la saşii ardeleni care ni l-ar fi transmis din literatura germană medievală. Mai mult, un vrednic cărturar de sat ardelean, Picu Pătruţ, autorul unei versiuni de peste munţi a Vicleimului, se inspiră nu de la saşii de lângă el, ci din Anton Pann, din Ţara Romanească. La originea elementului religios din poezia populară în general stă în primul rând zestrea comună creştină, sub forma biblico-liturgică şi tradiţională, pe care a prelucrat-o geniul fiecărui popor, iar în ceea ce priveşte drama religioasă populară nu trebuie să privim numaidecât spre Apus. „Steaua şi Bethleemul sau Vicleimul, cum se practică la noi – e de părere G. Dem. Teodorescu – de bună seamă că datează din primii timpi ai introducerii creştinismului în Dacia, ne-au venit din Bizanţ ca mijloace sigure de lăţire şi înrădăcinare a creştinismului.” Ea s-a dezvoltat în lumea bizantină după veacul al patrulea, ajungând, după câte se pare, în veacul al zecelea să fie adăpostită în biserică chiar de către patriarhul Teofilact, pentru ca în cele din urmă să fie lăsată în uzul exclusiv laic.

Vicleimul este de secole atestat la noi. Era reprezentat de Crăciun la curtea lui Vasile Lupu, ne spune cronicarul Miron Costin, dar n-avem dovezi că ar fi fost atunci o inovaţie, aşa încât putem socoti obiceiul mult mai vechi. Acum un secol, Mihail Kogălniceanu îl consemnează cu observaţia că “irozii era ţinuţi în onoare mai mare” într-un trecut nu prea îndepărtat şi că ei erau interpretaţi de “dascăli şi oieri”, apoi de “fii de boieri îmbrăcaţi în haină de stofă aurită, la curtea domnească şi la casele boiereşti”. Operă de teatru sacru, motivată de suprema Teofanie a Întrupării Fiului, a Naşterii lui Hristos, nu este de mirare deci că Vicleimul este înfăţişat în tratatul academic de “Istoria Literaturii Române” din 1964, ca operă populară, marcată de un “caracter de clasă”, de „spăşenie şi misticism”, ca orice “asemenea producţii de provenienţă catolică”, evidenţiind chiar “o laicizare a conţinutului legendar” privind Naşterea Domnului. Sunt judecăţi semnate de specialişti, altminteri reputaţi ai literaturii noastre populare, tributari însă unor directive şi măsuri de îngrădire a cercetării ştiinţifice care nu iertau pe atunci nici sau mai ales literatura populară. Dar de ce să ne mirăm? În alt climat, de libertate a exprimării ideilor despre sacru, doamna Monica Brătulescu de la Universitatea din Ierusalim, folcloristă de şcoală românească, nu pomeneşte nici un cuvânt despre Vicleim în eruditul său articol despre Cântecele solstiţiului de iarnă (în care un loc important îl ocupă colindele româneşti) din Enciclopedia religiei, monumentala operă îngrijită de Mircea Eliade, apărută la New York în 1987. Nimic despre Vicleim în acea Enciclopedie şi nici în alte articole, chiar cele tratând despre teatrul sacru creştin. Semn al timpurilor, arătat din răsărit până în apus.

Vicleimul rămâne, totuşi, herald şi martor al Naşterii Domnului şi al primelor reacţii ale umanităţii la Teofania Fiului: şocul sacru al Magilor din Persia, aparţinând unei alte tradiţii spirituale, dar cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, şi de aceea îndată porniţi să ducă Împăratului Împăraţilor darurile simbolice cuvenite supremului Suveran ceresc şi pământesc: aur, smirnă şi tămâie. Ar mai fi totuşi de amintit asupra profeţiei Naşterii lui Hristos în “Bundeheş”, cartea sacră zoroastriană intrată prin prelucrări medievale în literatura populară creştină, răspândită şi la noi cu titlul Legenda lui Afrodiţian Persul (În manuscrisele Academieiei Române, textul poartă următorul titlu: Povestea lui Afrodiţian Persul, scrisă de Filip prezviterul, singhelul marelui Ioan Zlataust, pentru naştire lui H(risto)s; şi pentru steaoa şi închinăciune vâlhovnicilor de Persida”, de care s-au ocupat Nicolae Cartojan, Dan Simionescu şi alţi cărturari ai noştri. Aici accentul este pus pe impresia puternică pe care o are vestea Întrupării asupra suveranului din Persida, întâiul loc în care sub ochii preotului Procopie statuile zeităţilor păgâne ies din nemişcarea lor, scurtcircuitate de iminenţa Naşterii Mântuitorului. El, Împăratul Persidei, este cel care-i trimite pe magi cu daruri, iar aceştia, călăuziţi de stea, ajung în cele din urmă la Ierusalim.

Însă şocul sacru de care aminteam îl au deopotrivă păstorii simpli din Ţara Sfântă, prezenţi în Vicleim sub chipul familiar al ciobanilor din Carpaţi, privegheaţi de îngerii cu care au privilegiul de a saluta venirea pe pământ a lui Iisus, a celui mai presus de fiinţă, scene lapidar evocate de cuviosul Roman Melodul în Condacul Naşterii Domnului: “Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi Magii cu steaua călătoresc, căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Vicleimul înfăţişează deopotrivă reacţia de respingere a lui Irod, împăratul Iudeii care, după cum prevăd indicaţiile de interpretare ale unui vechi text moldovenesc, “se va încrunta şi va rosti fiece cuvânt cu asprime”, nereceptiv faţă de mesajul divin, preocupat numai de puterea lui politică, vremelnică, pe care o credea ameninţată de Împăratul cerului şi al lumii, arătându-se astfel, nevrednic de teofanie.

Elementele dramatice ale Vicleimului, aparent puţine şi naïve, dar cât de sugestive, cu câtă putere de evocare sacră, au completat cândva slujba praznicului Naşterii Domnului în care, la utrenie, se cântă superbul imn al lui Cosma Melodul, giuvaer al imnografiei bizantine începând cu strofa-irmos: “Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, noroade, că s-a proslăvit”. Este dezvoltarea salutului îngeresc din Evanghelia Sfântului Luca: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Ieşind din biserică după liturghia Naşterii, credincioşii sunt păstraţi în ambianţa sacră a Întrupării prin cuvintele, melodiile, datinele, tot sacre, imemoriale, profund creştine, ale colindelor şi Vicleimului. În trăirea şi imaginarul curat al creştinilor de altă dată, asemenea datini aveau alt răsunet şi altă „duhovnicească lucrare”. Pe uliţele înzăpezite ale satelor noastre, în colibe modeste, în conace boiereşti, în palate domneşti, Hristos se năştea cândva aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate.Taina, datina, Vicleimul sunt mai puternice decât trecătoarele orbiri omeneşti şi ele nu ne lipsesc de harul şi bucuria lor chiar dacă, vremelnic, unii au vrut să le respingă.

Vremea copilăriei, un timp al sfinţeniei, când îmbrăcaţi în straie de hârtie, închipuiam pe la porţi personajele „Vicleimului”. Noi înşine deveneam atunci martori şi heralzi ai Naşterii Domnului şi a primelor reacţii ale umanităţii la teofania Fiului. Cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, eram noi înşine magii din Persia, porniţi să aducă Împăratului Împăraţilor darurile cuvenite de aur, smirnă şi tămâie. Pe uliţe înzăpezite, în colibe modeste, în conace înstărite ori în palate domneşti, Hristos se năştea atunci aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate în stare să primească Taina Necuprinsului care-şi face locaş în om:

Mare-i seara de-astă seară
Dar nu-i seara de-astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ…