Constituţia bolşevică din 1929, prin articolul confesional, interzicea orice propagandă religioasă dar lăsa liberă orice propagandă antireligioasă. (Dealtfel în toamna anului 1930, la Leningrad s-a înfiinţat chiar şi o universitate antireligioasă pentru copii).
Rememorând asemenea fapte aparţinând istoriei răsăritului european, nu avem cum să nu evocăm bunăoară, recentul european francez care interzice în şcoli prezenţa oricăror însemne religioase socotite ca propagandă. Vigilenţa komisarilor republicii laice din ţara lui Voltaire şi-a arătat apăsat trezvia cu prilejul mutării la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea, când vocile unor politicieni au găsit de cuviinţă coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, ca fapte ce contravin specificului republicii laice. Primul Ministru, Jean - Pierre Raffarin a dezamorsat prompt situaţia grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membrii ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif.
Inaugurarea anului academic în ianuarie 2008 la Universitatea „La Sapienza” din Roma nu a fost câtuşi de puţin una calmă. Mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Papei Benedict al XVI-lea la acel eveniment, denunţând „obscurantismul” de care Suveranul Pontif a dat dovadă în discursul său intitulat „Credinţă, Raţiune şi Universitate: amintiri şi reflecţii” pronunţat la 12 septembrie 2006 la Universitatea din Regensburg. Cu acel prilej, Benedict al XVI-lea a evocat un episod la care fusese martor în anul 1959, an în care şi-a început activitatea de profesor academic la Universitatea din Bonn. La acea vreme exista pe lângă un contact foarte direct cu studenţii şi unul între profesori. Se întâlneau, înainte şi după prelegeri, istorici, filozofi, filologi şi, fireşte, teologi, dat fiind existenţa în cadrul universităţii a două facultăţi de profil. O dată în fiecare semestru exista o aşa-numită "dies accademicus", în care profesorii de la toate facultăţile se prezentau în faţa studenţilor întregii universităţi, făcând posibilă o adevărată experienţă de "universitas": adică experienţa faptului că, în pofida tuturor specializărilor, care uneori fac imposibilă intercomunicarea, există un punct comun dat de lucrarea în totalitatea unicei raţiuni, dar fireşte, cu dimensiuni policrome. Responsabilitatea comună pentru uzul corect al raţiunii devenea astfel experienţă vie. Cele două facultăţi de teologie, interogându-se asupra dimensiunii raţionale a credinţei, desfăşurau o activitate care, în mod necesar, făcea parte din "întregul" realităţii "universitas scientiarum" (universitatea ştiinţelor), chiar dacă nu toţi puteau împărtăşi credinţa, pentru a cărei corelaţie cu raţiunea comună se străduiau teologii. Această coeziune interioară în cosmosul raţiunii nu a fost deranjată nici măcar atunci când s-a aflat ştirea că unul dintre profesori constatase existenţa în universitate a unei ciudăţenii: două facultăţi care se ocupau de un lucru care nu exista - de Dumnezeu! „Chiar şi în faţa unui scepticism atât de radical rămâne necesar şi rezonabil a se interoga asupra lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii şi aceasta trebuie să se facă în contextul tradiţiei credinţei creştine: acest lucru, în ansamblul universităţii, era o convingere evidentă”- a adăugat Papa Ratzinger. Desigur aceasta nu a fost singura afirmaţie prin care Suveranul Pontif a iritat pe noii progresişti europeni. A mai contat şi evocarea dialogului purtat odinioară între Manuel al II-lea Paleologul şi un erudit persan pe tema jihad-ului şi a răspândirii credinţei cu spada. În orice caz, protestelor studenţilor de la „La Sapienza” li s-a alăturat scrisoarea de susţinere a 67 de profesori către rectorul universităţii romane, Renato Guarini, prin care apreciau vizita Papei ca fiind un eveniment „inoportun”, solicitând astfel anularea ei. În textul pe care Suveranul Pontif ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Să mai adăugăm, spre ştiinţa celor ce manifestă încă nelinişti privind tulburătoarea chestiune a întâietăţii dintre găină şi ou că, ironie a sorţii, Universitatea „La Sapienza” a fost fondată în anul 1303 de către nimeni altcineva decât... un Papă, respectiv Bonifaciu al VIII! La urma urmei, nimic nou în întâmplarea petrecută la începutul acestui an în Cetatea Eternă. Cu aproape două mii de ani în urmă, discursul despre „Învierea din morţi” al unui alt cetăţean al ei, evreul Pavel din Tarsul Ciliciei, „agentul electoral al lui Iisus Hristos” – cum avea să-l numească Emil Cioran - era expediat cu asemănătoare mefienţă din areopagul atenian al elitelor epicureo-stoice: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată”.
În fine, hotărârea CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) din 3 noiembrie 2009, OBLIGĂ statul italian să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece acestea constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi a majorităţii cetăţenilor europeni.
Comunicatul dat de Patriarhia Română, intitulat „O justiţie injustă” a fost prompt şi ferm totodată:
„Patriarhia Română consideră nedreaptă recenta hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin care statul italian este obligat să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi, implicit, a majorităţii cetăţenilor europeni. Sub pretextul apărării drepturilor şi libertăţilor unei minorităţi agresive şi intolerante faţă de valorile împărtăşite public de către o majoritate creatoare de cultură şi civilizaţie pe continentul european, asistăm din nou la o încercare de minimalizare a rolului şi contribuţiei creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei. Această intenţie a fost evidentă cu prilejul redactării Proiectului Constituţiei Europei Unite (2003), atunci când au existat ample dezbateri pentru introducerea unei menţiuni speciale referitoare la rădăcinile creştine ale Europei. Această menţiune nu a mai fost inclusă în textul final al Constituţiei din cauza faptului că un curent antireligios şi autosuficient, sub pretextul principiului neutralităţii, a dorit cu orice preţ să impună o viziune specifică despre ceea ce înseamnă laicitatea puterii de stat. Din păcate, atunci, au fost ignorate total principiile Tratatului de la Amsterdam (1997) care au stabilit în mod expres faptul că: „Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază în baza dreptului naţional Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”.
Prin astfel de hotărâri, inclusiv ca cea a CEDO împotriva statului italian, se remarcă o tendinţă de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecută credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii.
Fundamentul creştin al Europei nu reprezintă doar o simplă rădăcină, ci o matrice valorică ce conferă o identitate specifică culturii şi civilizaţiei europene, care contribuie la educaţia şi formarea personalităţii omului cu o atitudine pozitivă şi responsabilă faţă de sine şi faţă de societate, deschisă şi tolerantă faţă de alte religii şi alte valori.
Apreciem că o societate nu poate exista fără simboluri, iar dacă simbolurile creştine religioase devenite simboluri naţionale culturale laice vor fi excluse din spaţiul public, alte simboluri (comercial-consumiste, pragmatiste, nihiliste şi globalizante) le vor lua locul, aducând cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc” (BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE).
Din pricina campaniei electorale acest „eveniment” a trecut cvasi-neobservat, deşi după ştiinţa mea (se poate să mă înşel), la un interval de trei luni de la data hotărârii respective, ea devine obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.
(Urmează)
Rememorând asemenea fapte aparţinând istoriei răsăritului european, nu avem cum să nu evocăm bunăoară, recentul european francez care interzice în şcoli prezenţa oricăror însemne religioase socotite ca propagandă. Vigilenţa komisarilor republicii laice din ţara lui Voltaire şi-a arătat apăsat trezvia cu prilejul mutării la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea, când vocile unor politicieni au găsit de cuviinţă coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, ca fapte ce contravin specificului republicii laice. Primul Ministru, Jean - Pierre Raffarin a dezamorsat prompt situaţia grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membrii ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif.
Inaugurarea anului academic în ianuarie 2008 la Universitatea „La Sapienza” din Roma nu a fost câtuşi de puţin una calmă. Mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Papei Benedict al XVI-lea la acel eveniment, denunţând „obscurantismul” de care Suveranul Pontif a dat dovadă în discursul său intitulat „Credinţă, Raţiune şi Universitate: amintiri şi reflecţii” pronunţat la 12 septembrie 2006 la Universitatea din Regensburg. Cu acel prilej, Benedict al XVI-lea a evocat un episod la care fusese martor în anul 1959, an în care şi-a început activitatea de profesor academic la Universitatea din Bonn. La acea vreme exista pe lângă un contact foarte direct cu studenţii şi unul între profesori. Se întâlneau, înainte şi după prelegeri, istorici, filozofi, filologi şi, fireşte, teologi, dat fiind existenţa în cadrul universităţii a două facultăţi de profil. O dată în fiecare semestru exista o aşa-numită "dies accademicus", în care profesorii de la toate facultăţile se prezentau în faţa studenţilor întregii universităţi, făcând posibilă o adevărată experienţă de "universitas": adică experienţa faptului că, în pofida tuturor specializărilor, care uneori fac imposibilă intercomunicarea, există un punct comun dat de lucrarea în totalitatea unicei raţiuni, dar fireşte, cu dimensiuni policrome. Responsabilitatea comună pentru uzul corect al raţiunii devenea astfel experienţă vie. Cele două facultăţi de teologie, interogându-se asupra dimensiunii raţionale a credinţei, desfăşurau o activitate care, în mod necesar, făcea parte din "întregul" realităţii "universitas scientiarum" (universitatea ştiinţelor), chiar dacă nu toţi puteau împărtăşi credinţa, pentru a cărei corelaţie cu raţiunea comună se străduiau teologii. Această coeziune interioară în cosmosul raţiunii nu a fost deranjată nici măcar atunci când s-a aflat ştirea că unul dintre profesori constatase existenţa în universitate a unei ciudăţenii: două facultăţi care se ocupau de un lucru care nu exista - de Dumnezeu! „Chiar şi în faţa unui scepticism atât de radical rămâne necesar şi rezonabil a se interoga asupra lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii şi aceasta trebuie să se facă în contextul tradiţiei credinţei creştine: acest lucru, în ansamblul universităţii, era o convingere evidentă”- a adăugat Papa Ratzinger. Desigur aceasta nu a fost singura afirmaţie prin care Suveranul Pontif a iritat pe noii progresişti europeni. A mai contat şi evocarea dialogului purtat odinioară între Manuel al II-lea Paleologul şi un erudit persan pe tema jihad-ului şi a răspândirii credinţei cu spada. În orice caz, protestelor studenţilor de la „La Sapienza” li s-a alăturat scrisoarea de susţinere a 67 de profesori către rectorul universităţii romane, Renato Guarini, prin care apreciau vizita Papei ca fiind un eveniment „inoportun”, solicitând astfel anularea ei. În textul pe care Suveranul Pontif ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Să mai adăugăm, spre ştiinţa celor ce manifestă încă nelinişti privind tulburătoarea chestiune a întâietăţii dintre găină şi ou că, ironie a sorţii, Universitatea „La Sapienza” a fost fondată în anul 1303 de către nimeni altcineva decât... un Papă, respectiv Bonifaciu al VIII! La urma urmei, nimic nou în întâmplarea petrecută la începutul acestui an în Cetatea Eternă. Cu aproape două mii de ani în urmă, discursul despre „Învierea din morţi” al unui alt cetăţean al ei, evreul Pavel din Tarsul Ciliciei, „agentul electoral al lui Iisus Hristos” – cum avea să-l numească Emil Cioran - era expediat cu asemănătoare mefienţă din areopagul atenian al elitelor epicureo-stoice: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată”.
În fine, hotărârea CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) din 3 noiembrie 2009, OBLIGĂ statul italian să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece acestea constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi a majorităţii cetăţenilor europeni.
Comunicatul dat de Patriarhia Română, intitulat „O justiţie injustă” a fost prompt şi ferm totodată:
„Patriarhia Română consideră nedreaptă recenta hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin care statul italian este obligat să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi, implicit, a majorităţii cetăţenilor europeni. Sub pretextul apărării drepturilor şi libertăţilor unei minorităţi agresive şi intolerante faţă de valorile împărtăşite public de către o majoritate creatoare de cultură şi civilizaţie pe continentul european, asistăm din nou la o încercare de minimalizare a rolului şi contribuţiei creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei. Această intenţie a fost evidentă cu prilejul redactării Proiectului Constituţiei Europei Unite (2003), atunci când au existat ample dezbateri pentru introducerea unei menţiuni speciale referitoare la rădăcinile creştine ale Europei. Această menţiune nu a mai fost inclusă în textul final al Constituţiei din cauza faptului că un curent antireligios şi autosuficient, sub pretextul principiului neutralităţii, a dorit cu orice preţ să impună o viziune specifică despre ceea ce înseamnă laicitatea puterii de stat. Din păcate, atunci, au fost ignorate total principiile Tratatului de la Amsterdam (1997) care au stabilit în mod expres faptul că: „Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază în baza dreptului naţional Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”.
Prin astfel de hotărâri, inclusiv ca cea a CEDO împotriva statului italian, se remarcă o tendinţă de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecută credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii.
Fundamentul creştin al Europei nu reprezintă doar o simplă rădăcină, ci o matrice valorică ce conferă o identitate specifică culturii şi civilizaţiei europene, care contribuie la educaţia şi formarea personalităţii omului cu o atitudine pozitivă şi responsabilă faţă de sine şi faţă de societate, deschisă şi tolerantă faţă de alte religii şi alte valori.
Apreciem că o societate nu poate exista fără simboluri, iar dacă simbolurile creştine religioase devenite simboluri naţionale culturale laice vor fi excluse din spaţiul public, alte simboluri (comercial-consumiste, pragmatiste, nihiliste şi globalizante) le vor lua locul, aducând cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc” (BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE).
Din pricina campaniei electorale acest „eveniment” a trecut cvasi-neobservat, deşi după ştiinţa mea (se poate să mă înşel), la un interval de trei luni de la data hotărârii respective, ea devine obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.
(Urmează)
Postări
3 comentarii:
cvasi-neobservat?...din cate stiu chiar dvs v-ati exprimat la un post de radio religios pe aceasta tema...cum adica cvasi-neobservat?
Vă mulţumesc că socotiţi ca intervenţia mea telefonică la un post de radio local ca fiind suficientă şi mulţumitoare în raport cu gravitatea problemei. Sincer să fiu mă aşteptam la dezbateri mai ample în lumea evalvioasă, cu atât mai mult cu cât comunicatul Patriarhiei mi s-a părut unul important prin promptitudine şi fermitate. Or, te pomeneşti că tocmai aici o fi buba?!!
Dacă n-ar fi existat nici o reacţie, atunci să-i fi văzut pe băieţii ăştia neînţeleşi „de dreapta” cum ar fi încins pc-urile! Aşa, dacă nu e rost de scandal, n-aţi văzut? - o ţin gaia-maţu cu „coagularea” când ei prin naturelul lor au în vene Plavix.
Probabil că pt. dvs., observator fiind, cvasi-neobservat vi s-a părut aproape ca un cvasi-atac ... la persoană!
Vă mulţumesc oricum pentru mesaj şi vă rog să nu luaţi în seamă cvasi-ironia... treceţi-o... ne-observată.
Domnule Razvan Ionescu
Vă multumesc pentru lamuriri.
Intr-adevar, subiectul merita mult mai multa dezbatere in spaţiul românesc (înţeleg şi ironia cu PC-urile şi baieţii de dreapta).
Eu zic despre intervenţie că a fost binevenită,desigur insuficientă (n-am afirmat a fi cumva suficientă şi mulţumitoare).
Paradoxul e ca trustul Patriarhiei a ratat această dezbatere (ca şi altele). POate ca trebuia sa va invite acolo.
Totusi,folosirea termenului cvasi-neobservat era tocmai in contradictie cu comunicatul Patriarhiei de care aţi pomenit taman in articol.
Departe de mine ideea unui atac la persoană,atât ca percepţie cât şi ca utilizare.
Va felicit pentru finalul elegant al comentariului d-vs,drept pentru care mă socot a fi fost si eu....neobservat (dar nu cvasi-) pe blogul fraţiei voastre.
Să aveţi Sărbători pline de Lumină şi pace sufletească.
Doane ajută!
Trimiteți un comentariu