Am stabilit că principiul fundamental al comunismului (ca şi al capitalismului) a fost (este) materialismul. Dacă materia este singura şi ultima realitate, rezultă în mod necesar, că ultimul ideal al omului nu poate fi decât producţia economică. Factorul economic împărţea (împarte) lumea şi societatea în două clase vrăjmaşe: capitalişti şi muncitori, proprietari şi proletari, exploatatori şi exploataţi. Comunismul trebuia să solidarizeze proletariatul în lupta de clasă, unindu-l în forme organizatorice dincolo de graniţele naţionale, sub presiunea interesului comun, care leagă la un loc pe toţi muncitorii din toate ţările: Proletari din toate ţările uniţi-vă!
Nicăieri nu s-a arătat mai bine profunda deosebire dintre cele două concepţii (naţionalism şi marxism) decât în sânul socialismului. Căci naţiunea este ameninţată şi din punct de vedere social de a se dizolva într-o solidaritate internaţională a clasei muncitorilor din toate părţile (D. GUSTI).
Comunismul ca şi capitalismul avea (are) nevoie să se răspândească în toate ţările, pentru schimbul de produse, pentru import, pentru pieţe. (E locul pentru a aminti un aforism aparţinând lui Joseph Schumpeter: Bursa de mărfuri nu poate în nici un caz înlocui căutarea Sfântului Graal).
O ţară care a adoptat un anume sistem ideologic se găsea (găseşte) foarte stingherită în relaţiile de interdependenţă cu alte ţări având altă formă de organizare. De aceea era (este) nevoie de forme de alianţă supranaţionale.
Contestând proprietatea privată, religia, familia – noţiuni care sunt reclamate de natura umană, comunismul s-a dovedit ca fiind împotriva dreptului natural.
Oamenii – spunea Fustel de Coulanges – simt în inima lor, că ei sunt acelaşi popor, când ei au o comunitate de interese, de afecţiuni, de amintiri, de opinii. Este ceea ce constituie patria. Oamenii vor să meargă împreună, să muncească împreună, să trăiască şi eventual, să moară unii pentru alţii.
Este relevant să amintim aici un detaliu mai puţin cunoscut. Din 1990 încoace, la întrebarea legată de auto-identificare naţională/europeană, procentul celor care se declară a fi numai europeni nu a depăşit niciodată 7%, stabilizându-se unde va în jurul a 4%. Procentul celor care se declară europeni şi naţionali nu a depăşit niciodată 17%, stabilizându-se la 11-12%, în vreme ce procentul celor care se declară numai naţionali s-a apropiat constant de 80%.
Patria este ceea ce noi iubim. Patria este un suflet, un principiu spiritual. De aceea, nu biologia, nici economia sau forţa militară dau seamă până la capăt de rosturile popoarelor – spune Nicolae Iorga. Abstracţie făcând de mărime sau de nivelul de vizualizare pe scena istoriei universale, o singură dimensiune poate consacra cu adevărat un popor: cea spirituală.
Este adevărat că sistemele politice şi sociale inspirate de ideea şi de sentimentul naţional, au dus la deformări şi excese uneori gravissime, dar ele sunt corijibile, pentru că pornesc de la o realitate naturală. Prin urmare, baza de la care porneşte comunismul este o eronată concepţie despre natura omului.
Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Asta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale, să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu odată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, desigur, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28, 19); Şi să predice în numele său pocăinţa spre iertare de păcate la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24, 47); Acum liberează pe robul tău stăpâne în pace după cuvântul Tău, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea, neamurilor şi mărirea poporului tău Israil (Lc. 2, 29); Prin care am luat dar şi apostolie spre supunere de credinţă între toate neamurile pentru numele său (Romani 1, 5); Pentru aceasta eu Pavel, legatul lui Hristos Iisus, pentru voi neamurile (Efeseni 3, 1).
Aşadar, creştinismul se adresează tuturor neamurilor. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţe vetero-testamentare: Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalmul 96); Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ […] Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului (Psalmul 148); Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11, 10); Cu nume mare va fi neamul lor între neamuri şi urmaşii lor printre popoare. Toţi cei ce îi vor vedea vor da mărturie că ei sunt un neam binecuvântat de Domnul (Isaia 61, 9); Eu Mi-am zis: Cum să te pun pe tine în numărul fiilor şi să-ţi dau ţara cea plăcută, care este moştenirea cea mai frumoasă a mulţimii poporului? (Ieremia 3, 19); Miheia cap.4 (Profeţie despre chemarea neamurilor şi izbăvirea din robie) şi cap. 5 (Profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor);
Referinţe din Noul Testament: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul Slavei sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (Mt. 25, 31-33); După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic (Apocalipsa 7, 9).
Toate aceste referinţe scripturistice vorbesc despre existenţa popoarelor (a naţiunilor). De subliniat este că aceleaşi referinţe neo-testamentare care afirmă răspicat universalitatea învăţăturilor evangheliei, recunosc totodată existenţa popoarelor (a naţiunilor).
Ergo: a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora sensurile evangheliei. De când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni?
Mai mult decât atât, a fost invocat şi un alt argument extrem de grav. Incompatibilitatea dintre creştinism şi naţiune este dată de datoria dragostei îndreptată către întreaga umanitate, pe câtă vreme naţiunea reclamă o iubire exclusivă care implică chiar ura. Or, în morala creştină, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nostru constituie esenţa, fundamentul. Acest din urmă argument al iubirii pe felii, surpă chiar temeiuri doctrinare. Mai întâi că, din punct de vedere ştiinţific, psihologia nu demonstrează că iubirea presupune ura. Ca să iubesc pe cineva nu presupune să urăsc pe altcineva. Dacă iubirea – simplu naturală – a unui om nu atrage în mod necesar după ea ura, cu atât mai mult iubirea creştină, care se hrăneşte din izvoare suprafireşti. Că tocmai noi, oamenii, mai mult sau mai puţin creştini, suntem departe de împlinirea acestei iubiri în care stă toată legea şi profeţii, abia aceasta este o temă pe care ar trebui să o pună în discuţie Biserica spre a identifica nu numai cauzele (dincolo de constatarea generică a naturii căzute) dar şi pentru a găsi soluţii (dincolo de sinceritatea sau ipocrizia iertării).
Un creştin, ca orice om dealtfel, în mod natural şi necesar este deopotrivă: o persoană, un membru al familiei, un membru al unui grup profesional, un membru al unui grup naţional şi în sfârşit, un membru al umanităţii. Nu stă în puterea omului, să se sustragă din vreunul din aceste cadre necesare, pe care natura, aşadar, Dumnezeu, le-a trasat vieţii lui. Cum însă potrivit cu spiritul şi litera sa, creştinismul nu striveşte natura, ci o împlineşte, o perfecţionează – n-am venit să stric legea sau profeţii: n-am venit să stric, ci să plinesc – zice Mântuitorul, urmează evident, că învăţăturile creştine şi mai ales cea care le cuprinde şi le rezumă pe toate, porunca dragostei, nu va avea rolul, să strivească această ordine naturală a vieţii omeneşti. Dragostea de aproapele nostru, fundamentala poruncă creştină, trebuie să se extindă asupra tuturor în mod real şi armonic. Acesta este sensul universalităţii dragostei creştine. Or, surpând integritatea familiei, surpi deopotrivă integralitatea naţiunii şi deformezi sensul fundamental al iubirii.
Fidelitatea faţă de pământ este cel mai mare obstacol în calea schimbărilor care sunt necesare pentru a schimba natura umană – avem aici catehismul modern şi post-modern laolaltă.
Nicăieri nu s-a arătat mai bine profunda deosebire dintre cele două concepţii (naţionalism şi marxism) decât în sânul socialismului. Căci naţiunea este ameninţată şi din punct de vedere social de a se dizolva într-o solidaritate internaţională a clasei muncitorilor din toate părţile (D. GUSTI).
Comunismul ca şi capitalismul avea (are) nevoie să se răspândească în toate ţările, pentru schimbul de produse, pentru import, pentru pieţe. (E locul pentru a aminti un aforism aparţinând lui Joseph Schumpeter: Bursa de mărfuri nu poate în nici un caz înlocui căutarea Sfântului Graal).
O ţară care a adoptat un anume sistem ideologic se găsea (găseşte) foarte stingherită în relaţiile de interdependenţă cu alte ţări având altă formă de organizare. De aceea era (este) nevoie de forme de alianţă supranaţionale.
Contestând proprietatea privată, religia, familia – noţiuni care sunt reclamate de natura umană, comunismul s-a dovedit ca fiind împotriva dreptului natural.
Oamenii – spunea Fustel de Coulanges – simt în inima lor, că ei sunt acelaşi popor, când ei au o comunitate de interese, de afecţiuni, de amintiri, de opinii. Este ceea ce constituie patria. Oamenii vor să meargă împreună, să muncească împreună, să trăiască şi eventual, să moară unii pentru alţii.
Este relevant să amintim aici un detaliu mai puţin cunoscut. Din 1990 încoace, la întrebarea legată de auto-identificare naţională/europeană, procentul celor care se declară a fi numai europeni nu a depăşit niciodată 7%, stabilizându-se unde va în jurul a 4%. Procentul celor care se declară europeni şi naţionali nu a depăşit niciodată 17%, stabilizându-se la 11-12%, în vreme ce procentul celor care se declară numai naţionali s-a apropiat constant de 80%.
Patria este ceea ce noi iubim. Patria este un suflet, un principiu spiritual. De aceea, nu biologia, nici economia sau forţa militară dau seamă până la capăt de rosturile popoarelor – spune Nicolae Iorga. Abstracţie făcând de mărime sau de nivelul de vizualizare pe scena istoriei universale, o singură dimensiune poate consacra cu adevărat un popor: cea spirituală.
Este adevărat că sistemele politice şi sociale inspirate de ideea şi de sentimentul naţional, au dus la deformări şi excese uneori gravissime, dar ele sunt corijibile, pentru că pornesc de la o realitate naturală. Prin urmare, baza de la care porneşte comunismul este o eronată concepţie despre natura omului.
Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Asta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale, să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu odată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, desigur, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28, 19); Şi să predice în numele său pocăinţa spre iertare de păcate la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24, 47); Acum liberează pe robul tău stăpâne în pace după cuvântul Tău, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea, neamurilor şi mărirea poporului tău Israil (Lc. 2, 29); Prin care am luat dar şi apostolie spre supunere de credinţă între toate neamurile pentru numele său (Romani 1, 5); Pentru aceasta eu Pavel, legatul lui Hristos Iisus, pentru voi neamurile (Efeseni 3, 1).
Aşadar, creştinismul se adresează tuturor neamurilor. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţe vetero-testamentare: Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalmul 96); Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ […] Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului (Psalmul 148); Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11, 10); Cu nume mare va fi neamul lor între neamuri şi urmaşii lor printre popoare. Toţi cei ce îi vor vedea vor da mărturie că ei sunt un neam binecuvântat de Domnul (Isaia 61, 9); Eu Mi-am zis: Cum să te pun pe tine în numărul fiilor şi să-ţi dau ţara cea plăcută, care este moştenirea cea mai frumoasă a mulţimii poporului? (Ieremia 3, 19); Miheia cap.4 (Profeţie despre chemarea neamurilor şi izbăvirea din robie) şi cap. 5 (Profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor);
Referinţe din Noul Testament: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul Slavei sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (Mt. 25, 31-33); După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic (Apocalipsa 7, 9).
Toate aceste referinţe scripturistice vorbesc despre existenţa popoarelor (a naţiunilor). De subliniat este că aceleaşi referinţe neo-testamentare care afirmă răspicat universalitatea învăţăturilor evangheliei, recunosc totodată existenţa popoarelor (a naţiunilor).
Ergo: a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora sensurile evangheliei. De când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni?
Mai mult decât atât, a fost invocat şi un alt argument extrem de grav. Incompatibilitatea dintre creştinism şi naţiune este dată de datoria dragostei îndreptată către întreaga umanitate, pe câtă vreme naţiunea reclamă o iubire exclusivă care implică chiar ura. Or, în morala creştină, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nostru constituie esenţa, fundamentul. Acest din urmă argument al iubirii pe felii, surpă chiar temeiuri doctrinare. Mai întâi că, din punct de vedere ştiinţific, psihologia nu demonstrează că iubirea presupune ura. Ca să iubesc pe cineva nu presupune să urăsc pe altcineva. Dacă iubirea – simplu naturală – a unui om nu atrage în mod necesar după ea ura, cu atât mai mult iubirea creştină, care se hrăneşte din izvoare suprafireşti. Că tocmai noi, oamenii, mai mult sau mai puţin creştini, suntem departe de împlinirea acestei iubiri în care stă toată legea şi profeţii, abia aceasta este o temă pe care ar trebui să o pună în discuţie Biserica spre a identifica nu numai cauzele (dincolo de constatarea generică a naturii căzute) dar şi pentru a găsi soluţii (dincolo de sinceritatea sau ipocrizia iertării).
Un creştin, ca orice om dealtfel, în mod natural şi necesar este deopotrivă: o persoană, un membru al familiei, un membru al unui grup profesional, un membru al unui grup naţional şi în sfârşit, un membru al umanităţii. Nu stă în puterea omului, să se sustragă din vreunul din aceste cadre necesare, pe care natura, aşadar, Dumnezeu, le-a trasat vieţii lui. Cum însă potrivit cu spiritul şi litera sa, creştinismul nu striveşte natura, ci o împlineşte, o perfecţionează – n-am venit să stric legea sau profeţii: n-am venit să stric, ci să plinesc – zice Mântuitorul, urmează evident, că învăţăturile creştine şi mai ales cea care le cuprinde şi le rezumă pe toate, porunca dragostei, nu va avea rolul, să strivească această ordine naturală a vieţii omeneşti. Dragostea de aproapele nostru, fundamentala poruncă creştină, trebuie să se extindă asupra tuturor în mod real şi armonic. Acesta este sensul universalităţii dragostei creştine. Or, surpând integritatea familiei, surpi deopotrivă integralitatea naţiunii şi deformezi sensul fundamental al iubirii.
Fidelitatea faţă de pământ este cel mai mare obstacol în calea schimbărilor care sunt necesare pentru a schimba natura umană – avem aici catehismul modern şi post-modern laolaltă.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu