Ortodoxie şi Modernitate - iată o alăturare ce are darul de a evoca multora avertismentul sonor al unei stări de fapt antagonice dar care, într-o lume creştină teafără s-ar cuveni să constituie mai degrabă exemplul tipic de oximoron. Se pune adesea întrebarea, ce legătură ar putea avea Biserica Ortodoxă cu modernitatea sau post -modernitatea – expresie contondentă şi intempestivă a unui prezent insolent - atâta timp cât ea (Biserica) îşi întemeiază dogmele în primele opt veacuri creştine, aşadar pe fapte ale trecutului, ale unui timp deja consumat? Cu alte cuvinte, ni se sugerează că între Ortodoxie şi Modernitate există o problemă de timp sau mai degrabă de contratimp. Este adevărat, Biserica Ortodoxă a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea fixate de cele şapte sinoade ecumenice, constituind solidar şi armonic un trup unic în care să fie articulaţi toţi creştinii, având un singur Cap: Iisus Hristos. Ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în Răsărit şi într-un sens istoric se identifică cu marea sinteză patristică, adică cu articularea edificiului teologic, liturgic şi canonic pe baza regulii de credinţă apostolice, în perioada sinoadelor ecumenice. Numai că, nici teologia patristică şi nici Ortodoxia nu pot fi limitate doar la această perioadă de timp, deoarece pe de-o parte Tradiţia se află într-un continuu proces de interpretare şi actualizare, iar pe de altă parte Iisus Hristos cel înviat îmbracă în realitatea Sa cea înviată tot mai mari părţi din omenitatea istorică, fiind cotemporan cu desfăşurarea ei ca Biserică. Cu alte cuvinte, insolenţei unui prezent diacronic identificat ca modernitate şi post - modernitate, ortodoxia îi răspunde printr-o insolita prezenţă sincronică a Mântuitorului. Iată de ce, încă de la început sunt nevoit să constat că atomizarea celor doi termeni, Ortodoxie şi Modernitate, nu este numai neproductivă ci şi profund inconformă cu atitudinea şi reperele veşnic vii ale creştinismului autentic, fapt probat – oare pe deplin? - în decursul veacului trecut. Desigur că aceasta ar trebui să reprezinte unghiul de vedere dinspre Ortodoxie către Modernitate. Că unghiul de vedere al Modernităţii înspre religie (în general) şi Ortodoxie (în special) este dacă nu advers, atunci măcar ostil, aceasta este o altă problemă ale cărei coincidenţe şi repere răzleţe vom căuta să le amintim măcar în treacăt în cele ce urmează.
Exegeţi ai impactului autohton cu modernitatea şi post – modernitatea au observat, oarecum legitim, că marea majoritate a ţărilor est-europene nu îşi încheiaseră modernizarea în momentul căderii în malaxorul comunist. Avem aici în vedere cele patru componente minimale ale idealurilor politico-economice ale Iluminismului: (1) noţiunea de cetăţenie egală indiferent de apartenenţă religioasă, etnică, sexuală etc şi existenţa unei societăţi civile, structurată prin intermediul unei administraţii eficiente, (2) existenţa unor instituţii reprezentative ale statului, care să asigure respectarea drepturilor individuale şi consensul social al respectului legilor, (3) economia de piaţă liberă şi (4) secularizarea, fapt ce în Europa a însemnat separarea Bisericii de stat şi emanciparea vieţii sociale de sfera religiosului.
Aşadar, comunismul (piedică în calea modernităţii) ar fi motivul pentru care astăzi de-abia intrăm în ceva în care de fapt odinioară eram (Europa), înlocuind giubeaua cu şapca proletară după un scurt şi crispat intermezzo paşoptist cu joben, dar aducător în chip fericit de autocefalie ecleziastică şi întregire naţională. Cu alte cuvinte comunismul este un accident istoric care ne-a îndepărtat (pentru o vreme) de modernitate şi nu o altă faţă (pe dos) a aceleaşi modernităţi. Puţini sunt cei care au luciditatea, onestitatea şi curajul de a denunţa în revoluţia bolşevică împlinirea Revoluţiei Franceze şi în cele două mari calamităţi ale sec. XX, fascismul şi comunismul, împliniri funeste ale statului iacobin – totalitar. Am sfârşit cu regii pământului, să ne ocupăm acum cu regii cerului - spunea Lunacearski – comisar la instrucţia publică, într-un discurs rostit la Moscova pe tema „Pentru ce nu trebuie să credem în Dumnezeu” (vezi Marx Cramer – L’Internationale bolchevique contre la Religion – Geneva, 1915, dar şi, sau mai ales, Le livre noir de la Révolution française – aproape 900 de pagini apărute la Paris în 2008).
Iată de ce cred că, pentru o corectă definire a reperelor europene contemporane şi a tendinţelor globalizante, Biserica trebuie să identifice punctele de coincidenţă dintre itinerariile comunismului şi ale modernităţii sau cu alte cuvinte să încerce să răspundă la întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?”
Pentru că, atunci când este vorba de comunism, care încă se bucură de o bună reputaţie intelectuală în lumea liberă, oamenii au o măsură de judecată diferită faţă de nazism. Printr-o curioasă întorsătură, de fiecare dată, importanţa holocaustului este afirmată în chip polemic ca fiind covârşitor mai mare decât grozăvia zecilor de milioane de victime ale comunismului. Este ca şi cum nazismul ar fi fost o crimă împotriva umanităţii în timp ce comunismul ar fi fost una în favoarea umanităţii. Faptul că astăzi opinia publică internaţională continuă să tolereze propaganda comunistă şi să dorloteze ideologia marxist – leninistă, care, prin teoria exterminării duşmanului de clasă, este la fel de pernicioasă ca şi teoria rasistă a lui Rosenberg, dovedeşte că raţiunea omenirii este pe jumătate somnolentă(o foarte utilă lectură în acest sens este polemica dintre François Furet şi Ernst Nolte, apărută în lb. română la Ed. ART, 2007, sub titlul „Fascism şi comunism”).
Biserica Ortodoxă nu trebuie să uite că un an sau doi înaintea anului 1964, când “bandiţii” politici urmau a fi eliberaţi din închisori, la Aiud, s-a încercat de către comunişti un experiment în procesul de reeducare premergător eliberării. Dat fiind că printre deţinuţi se aflau foarte mulţi clerici, dar şi oameni deosebit de credincioşi, sau pe care suferinţa detenţiei îi întorsese definitiv cu faţa către Dumnezeu, regimul concentraţionar hotărâse să oblige, mai cu seamă pe preoţi, să semneze un act scris prin care consimţeau apostazierea. Să adăugăm la aceasta „oficierea” ritualului liturgic cu urină şi fecale ori profanarea locaşurilor creştine, mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Las în seama specialiştilor hermeneutica acestei ideologii.
Comunismul, ca sistem, nu s-a limitat (nici nu se putea) la ordinea socială şi economică. Să facem un efort de memorie spre a ne aduce aminte care era (este) nucleul doctrinei lui Marx. Şi cine ar putea să-l identifice mai bine decât prietenul şi colaboratorul său intim, un anume Fr. Engels: Cele două mari descoperiri: concepţia materialistă a istoriei şi descoperirea secretului producţiei capitaliste prin plus-valoare le datorăm lui Marx. Cu ele socialismul devine ştiinţă.
Prin materialism istoric se înţelege concepţia conform căreia toată istoria omenirii, cu toate fenomenele politice, religioase şi juridice, reprezintă un mare proces evolutiv, în care nimic nu este permanent şi neschimbător, decât necesara naştere şi dispariţie, şi în care, orice progres se realizează numai pe baza raporturilor economice. Sursele lui Marx? Pe de-o parte Hegel, de la care ia ideea necesităţii evoluţiei, nu însă şi idealismul absolut al acestuia, iar pe de altă parte Feuerbach, de la care împrumută concepţia materialistă, pe care însă o modifică, atribuind materiei nu o evoluţie mecanică, precum acesta, ci una dialectică.
Formulând teoria materialismului istoric, adică încercând să explice societatea omenească şi evoluţia ei prin singur doar factorul material al producţiei economice, Marx se vede nevoit, pentru a-şi face teoria inteligibilă, să-i dea o dimensiune absolută de teorie filosofică, dând astfel satisfacţie necesităţii de absolut a minţii omeneşti. Astfel se ajunge la materialismul metafizic – concepţie filosofică, după care ultima şi singura realitate a lumii este materia, iar spiritul cu toate manifestările şi produsele lui nu este decât un fenomen derivat, secundar, un epifenomen.
În acest fel, pe fundalul spiritului desacralizat al modernităţii, comunismul a furnizat o teorie a mântuirii în termeni laici. Concepţia metafizică a materialismului păcătuieşte fundamental prin negaţia brutală şi nejustificată, a ceea ce formează esenţa naturii umane şi a aspiraţiilor sale cele mai intime. Este peste putinţă să determini adevăratele necesităţi individuale şi sociale ale omului, fără să-i cunoşti natura lui. Or, natura umană, în ceea ce prezintă ea esenţial şi caracteristic, este în primul rând sufletul său, cu aspiraţia irezistibilă către cunoştinţa şi iubirea absolutului. Tendinţa primordială a omului – conştientă sau instinctivă – către cunoaşterea şi iubirea absolutului, constituie prima şi fundamentala trăsătură a naturii lui. Iar religia şi gândirea metafizică îi sunt expresia.
Din această pricină comunismul a avut succes, pentru că el este, în esenţa lui, o religie laică, perfect adaptată instinctelor încă orientate religios ale omului radical desacralizat şi fatalmente univoc material al modernităţii.
(Urmează)
Exegeţi ai impactului autohton cu modernitatea şi post – modernitatea au observat, oarecum legitim, că marea majoritate a ţărilor est-europene nu îşi încheiaseră modernizarea în momentul căderii în malaxorul comunist. Avem aici în vedere cele patru componente minimale ale idealurilor politico-economice ale Iluminismului: (1) noţiunea de cetăţenie egală indiferent de apartenenţă religioasă, etnică, sexuală etc şi existenţa unei societăţi civile, structurată prin intermediul unei administraţii eficiente, (2) existenţa unor instituţii reprezentative ale statului, care să asigure respectarea drepturilor individuale şi consensul social al respectului legilor, (3) economia de piaţă liberă şi (4) secularizarea, fapt ce în Europa a însemnat separarea Bisericii de stat şi emanciparea vieţii sociale de sfera religiosului.
Aşadar, comunismul (piedică în calea modernităţii) ar fi motivul pentru care astăzi de-abia intrăm în ceva în care de fapt odinioară eram (Europa), înlocuind giubeaua cu şapca proletară după un scurt şi crispat intermezzo paşoptist cu joben, dar aducător în chip fericit de autocefalie ecleziastică şi întregire naţională. Cu alte cuvinte comunismul este un accident istoric care ne-a îndepărtat (pentru o vreme) de modernitate şi nu o altă faţă (pe dos) a aceleaşi modernităţi. Puţini sunt cei care au luciditatea, onestitatea şi curajul de a denunţa în revoluţia bolşevică împlinirea Revoluţiei Franceze şi în cele două mari calamităţi ale sec. XX, fascismul şi comunismul, împliniri funeste ale statului iacobin – totalitar. Am sfârşit cu regii pământului, să ne ocupăm acum cu regii cerului - spunea Lunacearski – comisar la instrucţia publică, într-un discurs rostit la Moscova pe tema „Pentru ce nu trebuie să credem în Dumnezeu” (vezi Marx Cramer – L’Internationale bolchevique contre la Religion – Geneva, 1915, dar şi, sau mai ales, Le livre noir de la Révolution française – aproape 900 de pagini apărute la Paris în 2008).
Iată de ce cred că, pentru o corectă definire a reperelor europene contemporane şi a tendinţelor globalizante, Biserica trebuie să identifice punctele de coincidenţă dintre itinerariile comunismului şi ale modernităţii sau cu alte cuvinte să încerce să răspundă la întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?”
Pentru că, atunci când este vorba de comunism, care încă se bucură de o bună reputaţie intelectuală în lumea liberă, oamenii au o măsură de judecată diferită faţă de nazism. Printr-o curioasă întorsătură, de fiecare dată, importanţa holocaustului este afirmată în chip polemic ca fiind covârşitor mai mare decât grozăvia zecilor de milioane de victime ale comunismului. Este ca şi cum nazismul ar fi fost o crimă împotriva umanităţii în timp ce comunismul ar fi fost una în favoarea umanităţii. Faptul că astăzi opinia publică internaţională continuă să tolereze propaganda comunistă şi să dorloteze ideologia marxist – leninistă, care, prin teoria exterminării duşmanului de clasă, este la fel de pernicioasă ca şi teoria rasistă a lui Rosenberg, dovedeşte că raţiunea omenirii este pe jumătate somnolentă(o foarte utilă lectură în acest sens este polemica dintre François Furet şi Ernst Nolte, apărută în lb. română la Ed. ART, 2007, sub titlul „Fascism şi comunism”).
Biserica Ortodoxă nu trebuie să uite că un an sau doi înaintea anului 1964, când “bandiţii” politici urmau a fi eliberaţi din închisori, la Aiud, s-a încercat de către comunişti un experiment în procesul de reeducare premergător eliberării. Dat fiind că printre deţinuţi se aflau foarte mulţi clerici, dar şi oameni deosebit de credincioşi, sau pe care suferinţa detenţiei îi întorsese definitiv cu faţa către Dumnezeu, regimul concentraţionar hotărâse să oblige, mai cu seamă pe preoţi, să semneze un act scris prin care consimţeau apostazierea. Să adăugăm la aceasta „oficierea” ritualului liturgic cu urină şi fecale ori profanarea locaşurilor creştine, mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Las în seama specialiştilor hermeneutica acestei ideologii.
Comunismul, ca sistem, nu s-a limitat (nici nu se putea) la ordinea socială şi economică. Să facem un efort de memorie spre a ne aduce aminte care era (este) nucleul doctrinei lui Marx. Şi cine ar putea să-l identifice mai bine decât prietenul şi colaboratorul său intim, un anume Fr. Engels: Cele două mari descoperiri: concepţia materialistă a istoriei şi descoperirea secretului producţiei capitaliste prin plus-valoare le datorăm lui Marx. Cu ele socialismul devine ştiinţă.
Prin materialism istoric se înţelege concepţia conform căreia toată istoria omenirii, cu toate fenomenele politice, religioase şi juridice, reprezintă un mare proces evolutiv, în care nimic nu este permanent şi neschimbător, decât necesara naştere şi dispariţie, şi în care, orice progres se realizează numai pe baza raporturilor economice. Sursele lui Marx? Pe de-o parte Hegel, de la care ia ideea necesităţii evoluţiei, nu însă şi idealismul absolut al acestuia, iar pe de altă parte Feuerbach, de la care împrumută concepţia materialistă, pe care însă o modifică, atribuind materiei nu o evoluţie mecanică, precum acesta, ci una dialectică.
Formulând teoria materialismului istoric, adică încercând să explice societatea omenească şi evoluţia ei prin singur doar factorul material al producţiei economice, Marx se vede nevoit, pentru a-şi face teoria inteligibilă, să-i dea o dimensiune absolută de teorie filosofică, dând astfel satisfacţie necesităţii de absolut a minţii omeneşti. Astfel se ajunge la materialismul metafizic – concepţie filosofică, după care ultima şi singura realitate a lumii este materia, iar spiritul cu toate manifestările şi produsele lui nu este decât un fenomen derivat, secundar, un epifenomen.
În acest fel, pe fundalul spiritului desacralizat al modernităţii, comunismul a furnizat o teorie a mântuirii în termeni laici. Concepţia metafizică a materialismului păcătuieşte fundamental prin negaţia brutală şi nejustificată, a ceea ce formează esenţa naturii umane şi a aspiraţiilor sale cele mai intime. Este peste putinţă să determini adevăratele necesităţi individuale şi sociale ale omului, fără să-i cunoşti natura lui. Or, natura umană, în ceea ce prezintă ea esenţial şi caracteristic, este în primul rând sufletul său, cu aspiraţia irezistibilă către cunoştinţa şi iubirea absolutului. Tendinţa primordială a omului – conştientă sau instinctivă – către cunoaşterea şi iubirea absolutului, constituie prima şi fundamentala trăsătură a naturii lui. Iar religia şi gândirea metafizică îi sunt expresia.
Din această pricină comunismul a avut succes, pentru că el este, în esenţa lui, o religie laică, perfect adaptată instinctelor încă orientate religios ale omului radical desacralizat şi fatalmente univoc material al modernităţii.
(Urmează)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu