ÎNGERI

Se cuvine spus dintru început că numele de înger (ebr. mal’ak, gr. angelos) are în vedere nu atât natura cât mai cu seamă funcţia. Aşa cum se spune în Scriptură, îngerii sunt „toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii” (Epistola către Evrei 1, 14.). Aşadar avem de-a face cu nişte trimişi, cu nişte soli, cu nişte vestitori, spirite slujitoare lui Dumnezeu şi apărători ai oamenilor, create înaintea celorlalte făpturi, dacă avem în vedere cele spuse de Dumnezeu lui Iov „din norii cerului”, şi anume că încă de la întemeierea pământului „stelele dimineţii şi toţi îngerii Mă sărbătoreau”(Iov 38, 7). Evreii Vechiului Testament aveau o destul de sumară ierarhie a îngerilor şi în orice caz n-au făcut din ea un corp doctrinar. Iahve îi are în imediata sa apropiere pe heruvimi, care au fiecare câte patru feţe şi patru aripi (Iezechiel 1, 6). Uneori tot ei erau cei care trăgeau prin univers pe Dumnezeu, aşezat pe tronul său (Iezechiel 10). Alături de heruvimi stau serafimii cu câte şase aripi, cu două acoperindu-şi faţa, cu alte două picioarele şi cu celelalte două zburând (Isaia 6,2).

După heruvimi şi serafimi urmează căpeteniile îngerilor şi îngerii. În sfârşit, cele mai importante dintre căpetenii în Vechiul Testament erau: Mihail (cine e ca Dumnezeu), conducătorul oştilor cereşti, căpetenia îngerilor în lupta cu Satana pe care l-a aruncat jos din cer, motiv pentru care ţine în mână sabia dreptăţii şi a puterii; e îngerul care apără sufletele oamenilor după moarte şi le conduce la cer; şi Gavriil (puterea lui Dumnezeu), îngerul care i se arată lui Daniel la tălmăcirea viselor, îngerul de la Buna Vestire în Noul Testament, simbol al Naşterii şi al Începutului, tot el fiind cel care va da de-o parte, la Înviere, piatra de pe uşa mormântului şi tot Arhanghelul Gavriil este cel care îi întinde Sfântului Ioan Evanghelistul, Cartea (Apocalipsa 10,2). Cel care aduce în terminologia celestă cuvântul „arhanghel” este Sfântul Apostol Pavel, tot el sporind numărul ierarhiilor în cuprinsul epistolelor sale: „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”(Efeseni 1, 21) şi: „pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1, 16). Aşa cum era şi firesc, marii Părinţi ai Bisericii au fost preocupaţi la rândul lor de ierarhiile cereşti. Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte de nouă ranguri, număr preluat şi de Sfântul Grigore de Nyssa într-o ordine diferită, în timp ce Sfântul Grigore de Nazianz reduce numărul de la nouă la şapte. Nici unul însă, nu a făcut însă din această temă un corp doctrinar sistematic. Cel care avea să împlinească acest lucru a fost Pseudo-Dionisie Areopagitul, la începutul secolului VI, în „Ierahia Cerească”. Inspirându-se de la Sfântul Apostol Pavel (al cărui ucenic se prezenta ca fiind) cu faimoasele sale întreite virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) dar fiind în acelaşi timp cel mai aproape de platonism şi neoplatonism dintre toţi Părinţii Bisericii, Dionisie împarte cifra nouă în trei (conform ultimului mare neoplatonist profan, Proclus) ajungând să prezinte rangurile Ierarhiei cereşti în trei grupe de câte trei:

1. Serafimi, Heruvimi, Tronuri;

2. Domnii, Puteri, Stăpânii;

3. Începătorii, Arhangheli, Îngeri.

Prima triadă este cea mai apropiată de Dumnezeu, a doua veghează asupra creaţiei, în sfârşit cea de-a treia are misiunea de a-i ocroti pe oameni. „Scopul ierarhiei este aşadar, pe cât posibil, asemănarea şi unirea cu Dumnezeu, la a cărui preadivină frumuseţe privind ţintă, să şi-o întipărească pe cât cu putinţă, astfel încât cei ce-l slăvesc să devină oglinzi clare şi fără pată, care să poată primi raza luminoasă supremă a Dumnezeirii şi care, cu sfinţenie, pline de strălucirea ce li s-a dat, s-o treacă celor vii după dânsele, potrivit rânduielilor dumnezeieşti” – spune Pseudo-Dionisie Areopagitul. Astfel, din oglindă în oglindă, din treaptă în treaptă, coborând de la serafimi şi heruvimi, strălucirea şi frumuseţea dumnezeiască ajunge la cele mai de jos fiinţe ale cerului, la îngeri, adică la cei care intră în legătură cu omul, pentru a revela nouă, nevrednicilor, „cele mai presus de noi”. Se poate spune că avem practic de-a face cu un soi de filtru protector, aşezat în trepte, dat fiind că strălucirea şi căldura transmise de Dumnezeu sunt atât de mari, încât omul s-ar topi dacă l-ar privi pur şi simplu pe Creator. Dumnezeu îşi arată astfel strălucirea frumuseţii sale nu sub propriul chip, ci sub chipul îngerilor. Gândirea omului nu a ajuns la această idee decât după Întrupare. Întruparea Dumnezeirii în carne şi oase îngăduind prezentarea Sa ca om, îngerii sunt cei care au rămas, păstrându-şi mai departe din poruncă divină fiinţa imaterială, să exprime transcendenţa divină, din treaptă în treaptă, până la suportabilitatea ochiului omenesc. De aceea în istoria picturii bizantine îngerul cu chip transcendent apare doar după ce Pseudo-Dionisie Areopagitul va fi dat la iveală opera sa fundamentală. La cererea evlaviei creştine, marii teologi şi pictori ai Bizanţului şi-au permis însă o derogare: aceea de a-i face şi pe arhangheli la fel de accesibili ca pe îngeri. Dorinţa creştinilor de a-i aduce mai aproape de sine, se poate observa şi din faptul că celor două mari căpetenii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, li s-au adăugat, cu timpul şi alţii, mai rar întâlniţi, Rafail (Domnul e scăparea mea), tămăduitorul neputinţelor omeneşti, ori Uriil, luminătorul celor întunecaţi. Aşa se explică de ce, bunăoară, la Mănăstrirea Suceviţa, întrega pictură a naosului este străjuită de reprezentările în picioare a patru Sfinţi Arhangheli: Mihail, Gavriil, Uriil şi Rafail.

În trecerea prin viaţa aceasta omul nu e niciodată singur. Nici chiar atunci când pare a fi părăsit şi uitat de toţi cei apropiaţi. Mereu poartă cu sine pe Îngerul său păzitor. Îngerul se întristează de slăbiciunile celui care îl poartă pe umăr după cum se şi se bucură de întărirea lui în rugăciune, căci fiecare rugăciune a omului e încălzită şi sporită de rugăciunea unui duh, sau a mai multor duhuri netrupeşti. „Dacă te rogi cu adevărat – spune Evagrie Monahul - vei afla multă întărire şi încredinţare, iar îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil, şi-ţi vor lumina înţelesurile celor ce ţi se întâmplă”.

Răzvan Ionescu