Puţine sunt ideile care au exercitat asupra oamenilor o mai fascinantă seducţie decât aceea a egalităţii. Istoria comunismului aşează la naşterea sa ca sistem trei idei: binele comun, egalitatea şi munca.
Care este contribuţia creştină la egalitatea absolută dintre oameni? Egalitatea esenţială şi inegalitatea individuală a oamenilor. În ceea ce priveşte egalitatea esenţială cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor săi - Mergeţi în toată lumea,vestiţi evanghelia la toată zidirea – face din religia creştină nu o religie care se adresează unui popor anume ci omenirii întregi.
Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat – spune Apostolul Neamurilor în prima scrisoare adresată Corintenilor.
De aici decurg două consecinţe: 1) că nu mai este deosebire între iudei şi păgâni; şi cu toată împotrivirea iudaizanţilor, Evanghelia a fost predicată şi păgânilor. Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11,18); şi 2) că nu mai este deosebire între omul liber şi rob. Evanghelia, aşadar, se vesteşte şi unora şi altora.
Creştinismul nu putea desfiinţa sclavia prin mijloacele revoluţiilor moderne, producând tulburări ale ordinii sociale, cu consecinţe incalculabile. Dar, sămânţa aruncată de Hristos a încolţit în timp. Aflaţi în imposibilitatea de a desfiinţa sclavia, apostolii îi sfătuiesc pe sclavi să asculte pe stăpâni slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-8). Pe stăpâni, Sf. Ap. Pavel îi sfătuieşte să lase la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire (Efeseni 6, 9) şi să dea slugilor lor ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi Stăpân în ceruri (Coloseni 4,1). Mai mult decât atât, îi trimite înapoi lui Filimon pe sclavul acestuia, Onisim, dar nu ca pe un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit (Epistola către Filimon 16).
În timp, Biserica va condamna în mod explicit sclavia. Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Lactanţiu sau Fericitul Augustin sunt exemplele cele mai la îndemână. Iată, bunăoară opinia Sf. Grigorie de Nyssa exprimată în Omilia a IV-a la Eclesiast: Pe acel, pe care Creatorul l-a făcut stăpânul pământului şi l-a aşezat să poruncească, voi îl supuneţi la jugul robiei? Astfel voi călcaţi porunca divină. Aţi uitat voi oare, care sunt marginile voastre? Această putere este mărginită la un timp anumit şi voi nu o puteţi întrebuinţa decât asupra animalelor fără raţiune. Cum se face deci, că lăsând deoparte fiinţele, care v-au fost date ca sclavi, voi vă legaţi de acei, care sunt liberi prin natura lor şi reduceţi la starea de dobitoace şi de târâtoare, pe acei care sunt de aceiaşi natură cu voi? Robul şi stăpânul se deosebesc ei în ceva? Nu sunt amândoi prefăcuţi în ţărână după moarte? Nu vor fi ei judecaţi de acelaşi Dumnezeu? Nu va fi pentru ei acelaşi rai şi acelaşi iad? Te întreb pe tine, cu care acest om este egal. Ce titlu de superioritate invoci pentru a crede stăpânul lui? Om tu însuţi, cum te poţi numi stăpânul unui om.
Biserica a tratat pe stăpân şi pe sclav cu aceleaşi mijloace harice; ea a recunoscut legitima căsătorie a sclavilor, împotriva legilor civile. Iubirea aproapelui este poruncă fundamental creştină, iar prin pilda samariteanului milostiv, Hristos identifică pe aproapele nostru în oricare dintre oameni. Mai mult decât atât, iubirea de aproapele nu se realizează deplin decât prin practica a două mari virtuţi şi anume iertarea celor ce ne-au făcut rău: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21-22) şi chiar răsplătirea lor cu bine: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 43-44).
În acest fel Iisus Hristos învaţă principiul egalităţii, pe care lumea veche nu-l cunoştea, mai mult, el adaugă principiul iubirii aproapelui şi chiar al iubirii vrăjmaşilor, fapt care subliniază apăsat egalitatea esenţială a omului.
Dar, acelaşi creştinism care vorbeşte despre egalitate, afirmă cu putere principiul diferenţei dintre oameni; şi dacă ne gândim numai la parabola talanţilor vom vedea cum printr-o cuceritoare simplitate se arată deosebirile de la un individ la altul, dar şi dreapta judecată a egalităţii de proporţii. (Mai putem aminti aici de diversitatea darurilor Sfântului Duh de care vorbeşte Sf. Apostol Pavel în cap. XII, 1-12 din Epistola I către Corinteni).
Din aceste două categorii de texte ale Evangheliei rezultă atitudinea creştină: pe de-o parte egalitatea de esenţă a oamenilor, iar pe de altă parte principiul diferenţei individuale.
O societate care ţine seamă numai de una din aceste aspecte ale naturii umane, păcătuieşte nu numai împotriva naturii umane, dar păcătuieşte împotriva naturii şi a lui Dumnezeu, stăpânul naturii.
Biserica creştină a înţeles dintru început sensul profund al acestor raporturi şi din această pricină, chiar dacă a luptat pentru egalitate acolo unde ea se impunea, nu a încetat niciodată în a apăra drepturile individului pornind de la însuşirile lui particulare. Prin urmare, principiul egalitarismului social predicat de comunism şi socialism este infirmat de autoritatea învăţăturilor divine.
Multiculturalismul contemporan afirmă în mod apăsat principiul egalităţii şanselor fiecărei culturi, ceea ce presupune pe cale de consecinţă că toate culturile au aceeaşi valoare.
Egalitatea devine azi principiul valoric suprem pentru toate domeniile. Nu virtutea, principiu moral care ar trebui să-şi impună în chip natural întâietatea prin competiţie.
Nefiind o valoare naturală, egalitatea trebuie impusă. Cine o impune? Partidul, Conducătorul, Ideologul, Statul prin instituţiile reprezentative ale statului sau prin societatea civilă şi prin instituţiile acesteia.
Este de notorietate cazul lui Rocco Buttiglione, a cărui respingere ca membru al Comisiei Europene în toamna anului trecut a stârnit vii comentarii. Fost ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, în prezent profesor de drept la Universitatea din Roma, declara într-un articol publicat în străinătate şi preluat de cotidianul Ziua, în martie 2005: Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european (subl.ns.). Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă.
Iată cum, prin acest tip de constrângere intelectuală, suntem determinaţi să ne poziţionăm în afara moralei creştine, în schimb ne situăm de dragul egalităţii în chiar miezul corectitudinii politice – ideologie care, atunci când este denunţată ca atare, prin forţa coral - centrifugă a delictului de încălcare a drepturilor omului, te azvârle în afara cetăţii, pe cale de consecinţă pierzându-ţi calitatea de cetăţean. Morala creştină este taxată aşadar, ca delict de opinie, în urma căruia eşti ba şovin, ba xenofob, ba rasist. Morala devine astfel un trist şi cu totul condamnabil prilej de discriminare. Or, cine discriminează în ziua de azi, nu numai că nu mai merită să fie socotit un adevărat cetăţean, în definitiv – vorba cuiva – el nu mai poate fi nici măcar om.
Două sunt aspectele pe care trebuie să le identificăm în legătură cu corectitudinea politică: 1) că este o ideologie cu ajutorul căreia o minoritate îşi impune propriile opinii şi 2) că sorgintea comunistă şi totalitară a acestei prerogative a modernităţii o dezvăluie ca pe o gravă ameninţare la adresa libertăţii contemporane, leac împotriva naivilor care-şi închipuie comunismul mort sau trecut „în nefiinţă”, ca să reproduc o stereotipie ineptă a rubricii „decese” de la mica publicitate.
Veţi zice, bun şi ce legătură este între cazul Buttiglione şi comunismul egalitarist şi defunct? Ei bine, vă voi spune că acest tip de corectitudine politică modernă, asemeni comunismului revolut, surpă în modul cel mai direct familia.
S-a afirmat până la saturaţie despre familie că este baza societăţii. În ciuda banalizării prin repetare excesivă, formula cuprinde un adevăr profund, pe care dreptul natural ca şi creştinismul îl afirmă apăsat. Familia este unire liberă şi stabilă între un bărbat şi o femeie, în scopul satisfacerii instinctului natural de perpetuare a speciei omeneşti, a creşterii copiilor şi ajutorului atât material cât şi moral, pe care soţii şi-l datorează. Creştinismul impune constituţiei familiei aceleaşi caractere ca şi dreptul natural, dar o perfecţionează, ridicându-o la rangul de taină, adică considerându-o ca act omenesc, în care intervine în mod direct harul supranatural al lui Dumnezeu.
Treptat din societatea familiei, prin creştere naturală, s-au dezvoltat celelalte forme de organizare socială omenească, şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. De aceea ea (familia) formează celula societăţii, adică elementul de bază cel mai simplu, ca o colectivitate omenească să nu poată fi un simplu conglomerat de indivizi, ci o comunitate organică formată din persoane. Comunismul, plecând de la principiul libertăţii şi al egalităţii de drepturi între bărbat şi femeie, contestă constituţia ierarhică a familiei, stabilitatea ei (uşurează condiţiile divorţului), ca şi datoria părinţilor de a se îngriji de educaţia copiilor, datorie care revine conform comunismului, Statului. Iată ce ne spune prietenul şi colaboratorul lui Marx, şi anume Engels: Îngrijirea şi educaţia copiilor va fi o îndeletnicire publică (Die Pflege und Erziehung der Kinder wird öffentiliche Angelegenheit) .
Modernitatea ante-comunistă aşezată la 1791 în fruntea Constituţiei franceze şi intitulată Declaraţia drepturilor omului, certifică principiul egalităţii absolute a tuturor oamenilor. Ce face modernitatea post-comunistă de la început de mileniu trei? Legalizează căsătoria între homosexuali, într-un desăvârşit silogism conform căruia, dacă
A(bărbatul) + B(femeia) = C(familia), iar A(bărbatul) = B(femeia),
atunci de bună seamă că şi
A(bărbatul) + A(bărbatul) = C(familia)
după cum şi
B(femeia) + B(femeia) = C(familia).
Cât despre educaţia copiilor şi a tinerilor ea trebuie reglementată tot de către stat.
Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care tu ridici glasul la proprii tăi copii, când le faci educaţia.
Ce mai trebuie pentru a distruge trăinicia acestei venerabile instituţii omeneşti de drept natural care este familia? Când în numele libertăţii se lasă formarea şi desfacerea ei în seama capriciilor sentimentale de moment? Când înaltul ei scop moral – creşterea copiilor – se fixează de către Stat? Nemaiadăugând aici gravele probleme ale pauperizării ori al numărului insuficient de locuinţe.
Ajungem treptat la un simulacru de familie, în care habitusurile specifice ei (iubirea reciprocă, autoritatea, sentimentul de jertfă, ascultarea) devin amintiri ale unui timp din ce în ce mai vechi şi mai învechit în raport cu stereotipiile repetitive ale modernităţii, fatalmente din ce în ce mai noi.
Dacă surpi creşterea naturală a familiei, se surpă şi celelalte forme de organizare sociale omenească pe care le-am enumerat în ordinea timpului istoric şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. Aşadar, iată-ne ajunşi la o altă coincidenţă a comandamentelor modernităţii.
Care este contribuţia creştină la egalitatea absolută dintre oameni? Egalitatea esenţială şi inegalitatea individuală a oamenilor. În ceea ce priveşte egalitatea esenţială cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor săi - Mergeţi în toată lumea,vestiţi evanghelia la toată zidirea – face din religia creştină nu o religie care se adresează unui popor anume ci omenirii întregi.
Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat – spune Apostolul Neamurilor în prima scrisoare adresată Corintenilor.
De aici decurg două consecinţe: 1) că nu mai este deosebire între iudei şi păgâni; şi cu toată împotrivirea iudaizanţilor, Evanghelia a fost predicată şi păgânilor. Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11,18); şi 2) că nu mai este deosebire între omul liber şi rob. Evanghelia, aşadar, se vesteşte şi unora şi altora.
Creştinismul nu putea desfiinţa sclavia prin mijloacele revoluţiilor moderne, producând tulburări ale ordinii sociale, cu consecinţe incalculabile. Dar, sămânţa aruncată de Hristos a încolţit în timp. Aflaţi în imposibilitatea de a desfiinţa sclavia, apostolii îi sfătuiesc pe sclavi să asculte pe stăpâni slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-8). Pe stăpâni, Sf. Ap. Pavel îi sfătuieşte să lase la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire (Efeseni 6, 9) şi să dea slugilor lor ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi Stăpân în ceruri (Coloseni 4,1). Mai mult decât atât, îi trimite înapoi lui Filimon pe sclavul acestuia, Onisim, dar nu ca pe un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit (Epistola către Filimon 16).
În timp, Biserica va condamna în mod explicit sclavia. Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Lactanţiu sau Fericitul Augustin sunt exemplele cele mai la îndemână. Iată, bunăoară opinia Sf. Grigorie de Nyssa exprimată în Omilia a IV-a la Eclesiast: Pe acel, pe care Creatorul l-a făcut stăpânul pământului şi l-a aşezat să poruncească, voi îl supuneţi la jugul robiei? Astfel voi călcaţi porunca divină. Aţi uitat voi oare, care sunt marginile voastre? Această putere este mărginită la un timp anumit şi voi nu o puteţi întrebuinţa decât asupra animalelor fără raţiune. Cum se face deci, că lăsând deoparte fiinţele, care v-au fost date ca sclavi, voi vă legaţi de acei, care sunt liberi prin natura lor şi reduceţi la starea de dobitoace şi de târâtoare, pe acei care sunt de aceiaşi natură cu voi? Robul şi stăpânul se deosebesc ei în ceva? Nu sunt amândoi prefăcuţi în ţărână după moarte? Nu vor fi ei judecaţi de acelaşi Dumnezeu? Nu va fi pentru ei acelaşi rai şi acelaşi iad? Te întreb pe tine, cu care acest om este egal. Ce titlu de superioritate invoci pentru a crede stăpânul lui? Om tu însuţi, cum te poţi numi stăpânul unui om.
Biserica a tratat pe stăpân şi pe sclav cu aceleaşi mijloace harice; ea a recunoscut legitima căsătorie a sclavilor, împotriva legilor civile. Iubirea aproapelui este poruncă fundamental creştină, iar prin pilda samariteanului milostiv, Hristos identifică pe aproapele nostru în oricare dintre oameni. Mai mult decât atât, iubirea de aproapele nu se realizează deplin decât prin practica a două mari virtuţi şi anume iertarea celor ce ne-au făcut rău: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21-22) şi chiar răsplătirea lor cu bine: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 43-44).
În acest fel Iisus Hristos învaţă principiul egalităţii, pe care lumea veche nu-l cunoştea, mai mult, el adaugă principiul iubirii aproapelui şi chiar al iubirii vrăjmaşilor, fapt care subliniază apăsat egalitatea esenţială a omului.
Dar, acelaşi creştinism care vorbeşte despre egalitate, afirmă cu putere principiul diferenţei dintre oameni; şi dacă ne gândim numai la parabola talanţilor vom vedea cum printr-o cuceritoare simplitate se arată deosebirile de la un individ la altul, dar şi dreapta judecată a egalităţii de proporţii. (Mai putem aminti aici de diversitatea darurilor Sfântului Duh de care vorbeşte Sf. Apostol Pavel în cap. XII, 1-12 din Epistola I către Corinteni).
Din aceste două categorii de texte ale Evangheliei rezultă atitudinea creştină: pe de-o parte egalitatea de esenţă a oamenilor, iar pe de altă parte principiul diferenţei individuale.
O societate care ţine seamă numai de una din aceste aspecte ale naturii umane, păcătuieşte nu numai împotriva naturii umane, dar păcătuieşte împotriva naturii şi a lui Dumnezeu, stăpânul naturii.
Biserica creştină a înţeles dintru început sensul profund al acestor raporturi şi din această pricină, chiar dacă a luptat pentru egalitate acolo unde ea se impunea, nu a încetat niciodată în a apăra drepturile individului pornind de la însuşirile lui particulare. Prin urmare, principiul egalitarismului social predicat de comunism şi socialism este infirmat de autoritatea învăţăturilor divine.
Multiculturalismul contemporan afirmă în mod apăsat principiul egalităţii şanselor fiecărei culturi, ceea ce presupune pe cale de consecinţă că toate culturile au aceeaşi valoare.
Egalitatea devine azi principiul valoric suprem pentru toate domeniile. Nu virtutea, principiu moral care ar trebui să-şi impună în chip natural întâietatea prin competiţie.
Nefiind o valoare naturală, egalitatea trebuie impusă. Cine o impune? Partidul, Conducătorul, Ideologul, Statul prin instituţiile reprezentative ale statului sau prin societatea civilă şi prin instituţiile acesteia.
Este de notorietate cazul lui Rocco Buttiglione, a cărui respingere ca membru al Comisiei Europene în toamna anului trecut a stârnit vii comentarii. Fost ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, în prezent profesor de drept la Universitatea din Roma, declara într-un articol publicat în străinătate şi preluat de cotidianul Ziua, în martie 2005: Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european (subl.ns.). Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă.
Iată cum, prin acest tip de constrângere intelectuală, suntem determinaţi să ne poziţionăm în afara moralei creştine, în schimb ne situăm de dragul egalităţii în chiar miezul corectitudinii politice – ideologie care, atunci când este denunţată ca atare, prin forţa coral - centrifugă a delictului de încălcare a drepturilor omului, te azvârle în afara cetăţii, pe cale de consecinţă pierzându-ţi calitatea de cetăţean. Morala creştină este taxată aşadar, ca delict de opinie, în urma căruia eşti ba şovin, ba xenofob, ba rasist. Morala devine astfel un trist şi cu totul condamnabil prilej de discriminare. Or, cine discriminează în ziua de azi, nu numai că nu mai merită să fie socotit un adevărat cetăţean, în definitiv – vorba cuiva – el nu mai poate fi nici măcar om.
Două sunt aspectele pe care trebuie să le identificăm în legătură cu corectitudinea politică: 1) că este o ideologie cu ajutorul căreia o minoritate îşi impune propriile opinii şi 2) că sorgintea comunistă şi totalitară a acestei prerogative a modernităţii o dezvăluie ca pe o gravă ameninţare la adresa libertăţii contemporane, leac împotriva naivilor care-şi închipuie comunismul mort sau trecut „în nefiinţă”, ca să reproduc o stereotipie ineptă a rubricii „decese” de la mica publicitate.
Veţi zice, bun şi ce legătură este între cazul Buttiglione şi comunismul egalitarist şi defunct? Ei bine, vă voi spune că acest tip de corectitudine politică modernă, asemeni comunismului revolut, surpă în modul cel mai direct familia.
S-a afirmat până la saturaţie despre familie că este baza societăţii. În ciuda banalizării prin repetare excesivă, formula cuprinde un adevăr profund, pe care dreptul natural ca şi creştinismul îl afirmă apăsat. Familia este unire liberă şi stabilă între un bărbat şi o femeie, în scopul satisfacerii instinctului natural de perpetuare a speciei omeneşti, a creşterii copiilor şi ajutorului atât material cât şi moral, pe care soţii şi-l datorează. Creştinismul impune constituţiei familiei aceleaşi caractere ca şi dreptul natural, dar o perfecţionează, ridicându-o la rangul de taină, adică considerându-o ca act omenesc, în care intervine în mod direct harul supranatural al lui Dumnezeu.
Treptat din societatea familiei, prin creştere naturală, s-au dezvoltat celelalte forme de organizare socială omenească, şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. De aceea ea (familia) formează celula societăţii, adică elementul de bază cel mai simplu, ca o colectivitate omenească să nu poată fi un simplu conglomerat de indivizi, ci o comunitate organică formată din persoane. Comunismul, plecând de la principiul libertăţii şi al egalităţii de drepturi între bărbat şi femeie, contestă constituţia ierarhică a familiei, stabilitatea ei (uşurează condiţiile divorţului), ca şi datoria părinţilor de a se îngriji de educaţia copiilor, datorie care revine conform comunismului, Statului. Iată ce ne spune prietenul şi colaboratorul lui Marx, şi anume Engels: Îngrijirea şi educaţia copiilor va fi o îndeletnicire publică (Die Pflege und Erziehung der Kinder wird öffentiliche Angelegenheit) .
Modernitatea ante-comunistă aşezată la 1791 în fruntea Constituţiei franceze şi intitulată Declaraţia drepturilor omului, certifică principiul egalităţii absolute a tuturor oamenilor. Ce face modernitatea post-comunistă de la început de mileniu trei? Legalizează căsătoria între homosexuali, într-un desăvârşit silogism conform căruia, dacă
A(bărbatul) + B(femeia) = C(familia), iar A(bărbatul) = B(femeia),
atunci de bună seamă că şi
A(bărbatul) + A(bărbatul) = C(familia)
după cum şi
B(femeia) + B(femeia) = C(familia).
Cât despre educaţia copiilor şi a tinerilor ea trebuie reglementată tot de către stat.
Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care tu ridici glasul la proprii tăi copii, când le faci educaţia.
Ce mai trebuie pentru a distruge trăinicia acestei venerabile instituţii omeneşti de drept natural care este familia? Când în numele libertăţii se lasă formarea şi desfacerea ei în seama capriciilor sentimentale de moment? Când înaltul ei scop moral – creşterea copiilor – se fixează de către Stat? Nemaiadăugând aici gravele probleme ale pauperizării ori al numărului insuficient de locuinţe.
Ajungem treptat la un simulacru de familie, în care habitusurile specifice ei (iubirea reciprocă, autoritatea, sentimentul de jertfă, ascultarea) devin amintiri ale unui timp din ce în ce mai vechi şi mai învechit în raport cu stereotipiile repetitive ale modernităţii, fatalmente din ce în ce mai noi.
Dacă surpi creşterea naturală a familiei, se surpă şi celelalte forme de organizare sociale omenească pe care le-am enumerat în ordinea timpului istoric şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. Aşadar, iată-ne ajunşi la o altă coincidenţă a comandamentelor modernităţii.
Postări
Un comentariu:
Felicitari!
Trimiteți un comentariu