ÎN PRAGUL VEDERII

Cu gândul la Profesorul meu, Acad. Virgil Cândea (29 aprilie 1927 - 16 februarie 2007)

“Hristos a înviat, bucuria mea!” Cu aceste cuvinte îi întâmpina odinioară Sfântul Serafim de Sarov pe nenumăraţii pelerini care veneau să caute în preajma sa povaţă şi mângâiere duhovnicească. Spiritualitatea răsăriteană îşi afirmă admirabil consistenţa prin această bineţe pascală, “umbrită” de bucuria tainică a luminii celei neînserate. “Veniţi de luaţi lumină !” - exclamă sacerdotul, punând capăt aşteptării tensionate din Noaptea Învierii. Dacă vom înălţa ochii spre cupola bisericii, vom întâlni icoana lui Hristos ţinând Evanghelia deschisă la cuvintele Eu sunt lumina lumii. Încă de la începutul Cărţii Facerii aflăm că Dumnezeu a zis: Să fie lumină, şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dacă în Vechiul Testament lumina este legată aşadar de viaţă, în vreme ce întunericul este asociat morţii, în Noul Testament confruntarea dintre lumină şi întuneric capătă dimensiunea transfigurării, a metamorfozei.

Orice întâlnire cu minunea şi mai cu seamă cu minunea minunilor care este Învierea, ne proiectează în spaţiul inefabil al Tainei Luminii. De aproape douăzeci de veacuri, în fiecare an, în Sâmbăta Mare, la Ierusalim, pe Mormântul Domnului se aprinde Sfânta Lumină, coborând miraculos prin cupola cea mare bisericii. Cu o zi înainte, în noaptea Vinerei Mari, după prohod, Sfântul Mormânt este controlat de poliţişti necreştini (un arab, un turc şi un reprezentant al statului Israel), care se asigură că în interior nu se află nici o sursă de foc, apoi sting toate luminile şi pecetluiesc uşa cu benzi de pânză cu ceară şi sigilii la capete. Până la ceremonia de a doua zi a Luminii Sfinte, Mormântul este păzit de gardieni. Atunci, înainte de a intra înăuntru, patriarhul ortodox este controlat de către poliţiştii necreştini în prezenţa reprezentanţilor armenilor, catolicilor şi copţilor ca să nu aibe asupra sa vreo sursă de foc. Peceţile sunt rupte şi un arab musulman îl însoţeşte pe patriarh în prima încăpere, aşa numita “Capelă a Îngerului”. În cea de-a doua încăpere, patriarhul intră singur, îngenunchind la lespedea Sfântului Mormânt. După un sfert de oră de tăcere şi rugăciune, în emoţia ajunsă la paroxism, lumina coboară din înalturi, semn că trecerea pragului dintre lumi stă şi în puterea noastră.



Creştinismul este prin excelenţă o religie a intervalului, cheia sa de boltă sprijinindu-se pe Înviere – Paşte (Pesah, Pasha) – Trecere. Există o vocaţie pascală a întregii făpturi. Spaţiul în care se manifestă Dumnezeu poate fi numit printr-un interval (prag). Pe acest prag se face întâlnirea dintre Dumnezeu şi făptura umană. Elementele care pot defini un spaţiu ar putea fi: înăuntru/înafară; sus/jos; dreapta/stânga. Pragul nu are nici unul din aceste elemente, este un no man’s land. “Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşind va afla” (Ioan 10, 9) “Iată Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) Putem afirma aşadar că înăuntru reprezintă toposul Împărăţiei lui Dumnezeu; Mântuitorul este în acelaşi timp şi uşă şi liman şi topos, profunzimea cea mai adâncă. Acest “dincolo-dincoace” de prag, această dublă mişcare defineşte spaţiul iconic. Orice icoană cultivă un prag; viziunea pragului şi pragul ca epifanie, manifestare nemijlocită. Pragul nu trebuie interpretat ca un loc de repaus, ci ca o invitaţie, ca o ezitare. El este locul unde se întâmplă foarte multe lucruri duhovniceşti, unde suntem atraşi într-un parcurs iniţiatic, în care Călăuza-imagine ne poartă ca în filmul lui Tarkovski spre “Zona” aflată la pragul luminii transfigurate a sanctuarului.



În mânăstirile din Bucovina celui de-al XVI-lea veac se petrece un fapt unic în peisajul Eclesiei răsăritene: icoanele irump intempestiv în afară, străpungând densitatea realului, albul care sintetizează la facerea lumii toate culorile spectrului solar, vestind parcă timpul unei Învieri la lumină, o înviere a imaginii prin ieşirea la suprafaţă a invizibilului. Frescele exterioare din nordul Moldovei sunt asemeni unei rugăciuni a ochiului, o rugăciune ce are darul să purifice modul de a privi de toate zăpăcelile lumii create, ori de stereotipiile cotidiene, pentru ca astfel să treacă pragul vederii spre cel al luminii, să ajungă dincolo de lucrurile văzute. În vreme ce tabloul apusean al epocii făcea ca “Madona” lui Piero de la Francesca, de pildă, să arate ca o fetişcană cu forme rotunde plinuţe, ce se mândreşte cu progenitura sa, un copil bucălat şi vesel, în Moldova din vremea lui Petru Rareş, a mitropolitului Grigorie Roşca şi a lui Macarie, episcopul Romanului, insolitul imaginilor exterioare cu chipuri emaciate, întoarse către sine, mărturisesc ubicuitatea Duhului, configuraţia simbolică a bisericii şi a cosmosului. În apus, orizontala umanului învingea teandria icoanei, transformând-o în tablou religios de prestigiu. Un astfel de tablou, “Hristos mort” al lui Holbein, văzut de Dostoievski, îi provoacă acestuia o criză de epilepsie. Dostoievski mărturiseşte că Hristos era atât de mort, încât fusese cât pe-aci să-şi piardă credinţa, era un trup care refuza să mai învie.

Lumea ortodoxiei îşi desfăşoară tainele, simbolurile, viaţa, pe pereţii bisericilor moldoveneşti, îmbrăcată în veştmântul sărbătoresc ce o animă. “Un pământ cântând în imagini”, cum spune Wilhelm Nyssen. Cei care cunosc Humorul, Voroneţul, Vatra Moldoviţei şi Suceviţa spun că fiecare dintre aceste biserici are o culoare dominantă. Voroneţul este albastru, Vatra Moldoviţei are luciul de sidef al lacurilor în zorii zilei, iar Suceviţa este verde. Culoarea dominantă a fiecărei biserici se înrudeşte tainic cu dominanta cromatică a peisajului din jur. Culoarea faţadelor bisericilor moldoveneşti face parte din viziunea ţărănească a frumosului, a unei intime şi trainice legături cu lumea înconjurătoare, amintind de starea primordială a omului, de nevinovăţie şi necunoaşterea păcatului, datorită armoniei perfecte dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi natură, vestind tuturor înţelepciunea Creatorului. Bisericile din nordul Moldovei, cu fresce pe pereţii exteriori, exprimă această comuniune cu universul, sunt expresia liturghiei cosmice. Bisericile şi mânăstirile Bucovinei sunt pământul devenit cer, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, culoarea lor respiră din culoarea împrejurimilor. Le privesc şi îmi aduc aminte de cuvintele lui Constantin Noica: “La noi natura este eveniment perpetuu fără cumplire.” Natura este petrecere, adică “peste-prin-trecere”. Este definiţia Paştelui. Natura este locul prin care treci peste. Este expresia spaţială a supremei deschideri dincolo de hotare. De aceea noi preferăm să spunem în loc de “orizont” (care închide) “zare” (care cheamă), de aceea pentru noi, aşa cum observase Mircea Vulcănescu, între lumea de aici şi cea de dincolo nu e graniţă opacă, ci vamă.


“Mânăstirile din Moldova – mărturiseşte Wilhelm Nyssen – pictate de jur împrejur, sunt aşezate ca nişte ouă uriaşe pestriţe de Paşte, într-un peisaj muntos saturat de verdeaţă. Pentru vizitatorul străin, prima impresie a acestui peisaj este buimăcitoare: verdele livezilor e mai verde ca oriunde, orăcăitul broaştelor e mai adânc, zborul albinelor e mai greu.” Dincolo de privirea superficială a turistului, care întârzie asupra câtorva detalii, dincolo de punctul de vedere util, dar prozaic, al savantului care cataloghează, se cuvine să învăţăm să citim şi mai ales să trăim aceste imagini, să ne lăsăm pătrunşi de ele, până la ceea ce trezesc în fiecare dintre noi: asemănarea cu Dumnezeu, cu Hristosul cel înviat. În faţa unei asemenea perspective, turistul multiplicat de o Europă unită ar putea avea şansa neaşteptată de a deveni pelerin. În mijlocul pajiştilor din Bucovina, bisericile pictate pe dinafară, par gătite ca nişte mirese împodobite pentru mirele lor, pogorâte din cer de la Domnul Dumnezeu. Închidem o clipă ochii şi ne închipuim pajiştile ticsite de oameni cu capetele descoperite, îmbrăcaţi cu straie curate de sărbătoare, cu câteva sute de ani în urmă. Pe pragul din faţa lor, un altar ce pare a fi al cosmosului întreg, îşi deschide Uşile Împărăteşti: Veniţi de luaţi lumină! Hristos a înviat ! Adevărat a înviat… bucuria mea !

Răzvan Ionescu

LOCUL

Locul către care pogorând pătrunde
Cel ce niciodată lumea n-a minţit
Zvon şi adiere, ramură pe unde
Dumnezeu a plâns lacrimă de schit


Primăvară dulce Fiul meu se duce
Ca să te întoarcă viaţă izvorând
Presimţire verde, mugure din cruce
Îndoială, spaimă, şoapte fremătând


Locul către care inima cuprinde
Necuprinsul clipei într-un plâns cuprins
Flacără de înger, vino şi aprinde
Candela privirii, pleoapei ce s-a stins


A căzut aseară din catapeteasmă
Aripa de înger, poarta spre Eden
A secat izvorul de bună mireasmă
Steaua răsărită ieri în Bethleem


Locul către care inimile strânse
Îşi ridică raza doborâtă-n praf
Să culeagă rodul trupului ce-şi frânse
Viaţa în sărutul de pe epitaf


Aşteptare dulce, Fiul meu se duce
Pe un drum de taină, strugure în teasc,
Viţă-ncolăcită, viaţă la răscruce,
Saul devenit Pavel la Damasc


Cad din cer petale pe nădejdi rotunde
Lacrimă divină prefăcută-n schit
Locul către care pogorând pătrunde
Cel ce niciodată lumea n-a minţit ...

IUBIREA ÎNTOARSĂ PE DOS

"Apoi Iuda a trădat, Golgota a fost
biruită şi învierea – eu nu pot jura
pe Dumnezeu că a avut loc".
(ION ALEXANDRU – „Poveste de iarnă”)

Există un detaliu contrariant în Evanghelia lui Luca, singura în care se spune că, în ciuda primirii entuziaste ce i se face la Intrarea în Ierusalim, Iisus „dacă s-a apropiat şi a văzut cetatea, a plâns-o”(Luca 19, 41). Aşadar, de ce nu zâmbea Mântuitorul în faţa unei asemenea unanimităţii covârşitoare? De ce dând ochii cu delirul mulţimii, El părea cu desăvârşire întors către Sine? De ce refuza statutul regal, intrând în cetate, aproape ostentativ, călare pe mânzul asinei? În faţa Lui, un Ierusalim întreg, cu mic, cu mare, ovaţiona pe Cel Care şi-l închipuia drept eliberatorul de sub stăpânirea romană. Confuzia era uriaşă. În realitate, în acele momente, prin faţa mulţimilor Ierusalimului îngenuncheat de romani nu trecea doar fiul lui David, ci însuşi Dumnezeu! Intrarea în Ierusalim voia să vestească o reformă mai cu seamă de natură morală. Neputinţa mulţimii de a pricepe sensul adevărat al evenimentelor avea să ducă, peste numai patru zile, la răstignire.

Nu de puţine ori am asociat în sinea mea sfârşitul însângerat al anului 1989 cu Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului din Duminica Floriilor. Vom muri şi vom fi liberi! - mărturiseau muceniceşte atunci, copiii forjaţi în laboratoarele „socialismului ştiinţific”, unde cu siguranţă nu aflaseră nimic despre Hristos. Jertfa lor, cutremurătoare prin spontaneitatea sfinţitoare a Duhului, suspenda, pentru o clipă, nu numai legea artificială a laşităţii colective, scoţând populaţia în stradă, dar şi legea naturală a anotimpurilor, rodind în plină iarnă, în plopii şi „richitele” de la Universitate, perele şi micşunelele „apoftegmaticului” Irod. O zi a iubirii entuziaste, mărturisite public, în spatele căreia, drojdia dospea fetid şi batjocoritor o tranziţie a iubirii întoarse pe dos, trecând treptat de la sistemul criminal la cel ticăloşit.

Câteva zile separă doar, Intrarea în Ierusalim de Joia Mare, o zi ale cărei înţelesuri îşi află, deopotrivă, izvorul în iubire. Liturghia acestei zile distinge două momente aparte: Cina cea de pe urmă a lui Hristos împreună cu ucenicii şi trădarea lui Iuda. Cina cea de Taină constituie esenţa mântuitoare a iubirii, iar trădarea lui Iuda arată că şi păcatul, şi moartea, şi distrugerea sinelui, provin tot din iubire, însă dintr-o iubire slută, o iubire întoarsă de la ceea ce merită cu adevărat să fie iubit. Aceasta este taina Joiei Mari, a cărei liturghie, pătrunsă deopotrivă de lumină şi întuneric, de bucurie şi durere, ne pune în faţa unei alegeri de care atârnă destinul în veşnicie al fiecăruia dintre noi. Cina cea de Taină reprezintă rodul revărsării de iubire divină, care a început o dată cu crearea acestei lumi şi care va atinge punctul culminant în moartea şi Învierea lui Hristos. Cu toate că atunci, la început, omul – ispitit de şarpe - a trădat, Dumnezeu i-a rămas credincios, „punând la cale” răscumpărarea şi mântuirea celui pe care l-a creat, în Hristos, Fiul Său. Hristos se oferă drept hrană a omului, pentru că viaţa care s-a făcut cunoscută în El este viaţa adevărată. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu,(…) beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu (Matei 26, 26) Cina cea de pe urmă - Cina cea de Taină recreează Raiul dulceţii de la începutul lumii, restaurând viaţa ca împărtăşanie şi comuniune.

Numai că acest ceas al Cinei celei de Taină, ceas al unei iubiri fără margini, este totodată şi ceasul unei trădări fără margini. Iuda părăseşte lumina Cinei celei de Taină ca să se afunde în noapte (Ioan 13,30). De ce pleacă Iuda? Pentru că “iubeşte”, răspunde Evanghelia, iar troparul care se cântă în Joia Mare apasă pe această iubire a lui Iuda, care „cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat”. Aşadar, o iubirea pervertită, o iubire deviată care îl duce pe om la trădarea Domnului. Este o iubire furată lui Dumnezeu. Prin urmare, Iuda este un hoţ. Chiar dacă nu mai iubeşte pe Dumnezeu, omul continuă să iubească şi să dorească, pentru că el a fost creat dintru început pentru iubire, iar iubirea este însăşi natura lui. În fiecare an, când ne cufundăm în lumina şi profunzimea de nepătruns a Joiei Mari, ni se pune aceeaşi întrebare: Răspund eu cu adevărat iubirii lui Hristos şi mă-nvoiesc ca El să devină viaţa mea, sau sunt Iuda din noapte?

Dacă recapitulăm istoria noastră de 20 ani după Ierusalimul din decembrie, dacă urmărim aruncarea hămesită şi furibundă în mrejele politicului, fără nici cea mai mică nevoie de a repune la locul lor, valorile morale răsturnate şi terfelite de comunism, vom afla originile convulsiilor de astăzi: corupţia, Securitatea şi moştenitorii ei. Iar cuvntele psalmistului ce se rostesc la Ceasul al IX-lea, atârnă şi mai greu: Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit (Ps. 84, 11-12). La noi, Dreptatea şi Adevărul nu mai sunt în stare să se suporte, darămite să se sărute.

Intrând în Ierusalim, Hristos vede printre ramurile de finic ochii injectaţi cu entuziasm ai oamenilor, strigătele lor de bucurie, şi e trist. A vrut dinadins să aibă o intrare modestă, călare pe cel mai umil animal, un mânz de asin, tocmai pentru a-i face pe oameni să înţeleagă adevăratul sens al venirii sale. Nu are nimic din pompa şi alaiul triumfal al unui personaj politic. Nu ţine discursuri meşteşugite cu vorbe răsunătoare. Nu se îmbrăţişează cu cei care-l întâmpină. Nu face „băi de mulţime”. Nu răspunde în nici un fel aclamaţiilor. Trece printre ei îngândurat şi trist. Nu e indiferent. Dar e trist. E trist pentru că îşi dă seama că oamenii n-au înţeles natura spirituală a demersului său, iar peste doar câteva zile, cei care astăzi îl primesc ca pe un salvator, vor striga cu ochii ieşiţi prin orbitele urii: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Aşa se lasă înşelate popoarele în istorie. E trist pentru că nu a venit să se aşeze în fruntea mulţimilor întru răsturnarea vreunei dictaturi pământeşti, ci să mângâie smerit sufletul fiecăruia, smerindu-se pe sine şi arătând astfel însemnătatea şi întâietetea schimbării morale (metanoia) din fiecare, schimbare fără de care omul nu va şti cum să-şi folosească libertatea. Intrarea în Ierusalim este punctul în care orizontala pământească a istoriei se intersectează cu transcendentul inefabil al divinităţii. Peste câteva zile doar, pe crucea acestei întâlniri se va petrece răstignirea. De n-ar fi fost miracolul Învierii, urmarea neînţelegerii şi a trădării ar fi rămas pecetluite de veşnicia morţii.

Au trecut 18 ani de la Intrarea noastră în Ierusalim iar Învierea nu mai vine. Procesul comunismului nu se face nici prin spectacole de teatru cum cred unii şi nici prin tribunale ale poporului cu sete de revanşă cum îşi închipuie alţii. Aşa cum un păcat nu se iartă decât prin mărturisirea lui şi dorinţa sinceră de a nu-l mai săvârşi. Iar pentru asta nu e nevoie de metafore, academii, simpozioane şi rapoarte. E nevoia intimă a fiecăruia de a fi cu adevărat liber, de a se elibera sincer de povara păcatului, MĂRTURISINDU-L şi LEPĂDÂNDU-SE de el. Doar atunci când vom pricepe sensul profund spiritual al Ierusalimului nostru din decembrie, metanoia înveşmântată în albul imaculat al martiriului copiilor care au strigat din senin: vom muri şi vom fi liberi, şi care ne-au scris pe viaţa lor lecţia sensului iubirii, vom afla Învierea. Până atunci ne târâm încă prin Săptămâna Patimilor, întorcând spatele crucilor din Piaţa Universităţii, călcând în picioare mânzul asinei şi dând cep sticlelor de şampanie, horcăind animalic la fiecare an nou sau la cine ştie ce victorie a datului cu piciorul (în minge)! Iar când întunericul se va risipi, în zori, printre crucile lor, în loc de flori, ne vom afla faţă în faţă cu rămăşiţele jalnice ale propriei noastre mizerii deşarte.

La mijloc nu e neputinţa, ci doar nepriceperea sensului libertăţii, săpat în gaura de glonţ din trupul unor mucenici; şi iubirea pe dos, iubirea de arginţi a lui Iuda.

Răzvan Ionescu

DE LA INIMĂ DE REGE LA INIMĂ DE LEADERSHIP

Anul trecut, în ziua de 10 mai, stârnit de un interviu al d-lui Radu Duda apărut în cotidianul “Adevărul” din 24 aprilie 2008, publicam în “Gazeta de Transilvania” textul de mai jos. Actualitatea lui (tragică?) din acestă zi de 9 aprilie 2009, când bufonul republican al Securităţii se face vinovat de REGICID, pecetluind cu ridicol sfârşitul Casei Regale şi al Majestăţii Sale Regele Mihai, mă determină să-l postez aici în formă “nerevăzută şi neadăugită”. Sunt trist. Iar cuplul de mai jos reprezintă imaginea unei vecinătăţi căreia îi doresc cu toată sinceritatea grabnica dispariţie în praful şi pulberea din gunoiul istoriei noastre recente!




În jurul anului 1000 î. Hr. evreii îi cer judecătorului lor Samuel, care îmbătrânise, să le dea un rege, pentru ca acesta să-i judece şi să fie astfel, şi ei, aidoma cu celelalte popoare. În ebraică Samuel înseamnă „nume de Dumnezeu”. Îndurerat, bătrânul Samuel a împărtăşit toate acestea chiar lui Dumnezeu, care i-a răspuns: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt, până astăzi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine. Ascultă deci glasul lor, dar să le spui şi să le arăţi drepturile regelui care va domni peste ei”(I Regi 8, 7-9). Aşadar, Samuel dă ascultare cuvintelor divine şi îi previne pe evrei că vor fi asupriţi de către stăpânul pe care şi-l doresc. În ciuda tuturor avatarurilor înşiruite de bătrânul lor judecător, evreii insistă să aibă un rege „ca şi celelalte popoare”. Atunci Dumnezeu îi va spune lui Samuel: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege” (I Regi 8, 22). Acesta va fi Saul. Samuel ia vasul cu untdelemn sfânt şi toarnă pe capul lui Saul, după care îl sărută spunând: „Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor dimprejurul lor”(I Regi 10,1). Din acel moment regele apare ca un vasal al lui Dumnezeu. Natura sa profundă se schimbă atât de mult, încât asupra lui pune stăpânire spiritul divin, căci „îi dădu Dumnezeu altă inimă”. Şi totuşi, după numai un an, Saul cade în greşeala „neascultării” faţă de Dumnezeu, „păcat la fel cu vrăjitoria”. Samuel se vede nevoit să-l condamne pe Saul. Atunci când se-ntoarce să plece însă, Saul îl apucă de poala mantiei şi i-o sfâşie. „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine”- îi spune bătrânul judecător. La porunca lui Dumnezeu, Samuel îşi va umple cornul cu mir şi va porni în căutarea lui Iesei din Betleem, din ai cărui fii Domnul îşi alesese pe viitorul rege. Eliab, Aminadab, Şama şi alţi patru din fiii lui Iesei s-au perindat pe rând prin faţa lui Samuel, dar nici unul nu s-a arătat a fi alesul, căci Dumnezeu nu privea ca omul „care se uită la faţă”, ci ca Domnul care „se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Mai rămăsese un singur fiu, al optulea, cel mai mic, „bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă” dar care era plecat cu oile la păscut: David. Tocmai acela, micul păstor, era alesul lui Dumnezeu şi peste el Samuel a trebuit să verse mir din corn, ungându-l. „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului, şi-l tulbura un duh rău” (I Regi 16, 14).

Ungerea nu este prin urmare, doar un gest simbolic. Scopul ei este de a conferi cu adevărat forţă spirituală. Aşadar, cum se poate pune şaua pe Marea Fiară, cum i se va pune zăbala în gură, cum îi va fi redusă capacitatea sa de a face rău? Prin Taina Mirungerii. Numai astfel, David va putea cuceri Ierusalimul, devenind împreună cu neamul său moştenitori ai seminţiei preoţeşti a lui Melhisedec, împăratul Salemului şi preotul „Dumnezeului Celui Preaînalt”.

După câteva zeci de generaţii, Maria Fecioara, „logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David”, va zămisli din trup de om pe Iisus Hristos, Dumnezeu şi om. „Iisus” este traducerea în greacă a ebraicului „Ieşua” – prescurtare din „Iehoşua” – care înseamnă „Dumnezeu mântuie”, aşadar Mântuitor, iar Hristos este traducerea ebraicului „Masiah”, de la „iaşa” ce înseamnă „a unge”, aşadar „Mesia”, „Unsul” lui Dumnezeu. Dacă Iisus este un nume de persoană, Hristos este un nume de lucrare (demintate). În Persoana Sa, Iisus Hristos întruneşte o întreită slujire: Învăţător, Împărat-Păstor şi Arhiereu – Mare Preot. Ca Împărat a întemeiat Biserica, punând la temelia ei viaţa Lui şi jertfa pe Cruce, vestind adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu pe care o indentifică altundeva decât în geopolitica diurnă: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”. De aceea atunci când ne învaţă rugăciunea „Tatăl nostru”, Hristos ne îndeamnă să ne rugăm pentru venirea unei Împărăţii („vie Împărăţia Ta”) şi nu pentru venirea unei legislaturi.

Modelul Hristos, modelul creştin, atât cât poate fi asimilat de puţinătatea omenească, implică nu numai ca Regele să fie „uns” (pentru că Hristos îl recunoaşte şi îl identifică pe Rege, iar Regele îl mărturiseşte pe Hristos şi nu invers, ca până de curând la noi, când Preşedintele îl recunoştea prin decret unic pe Episcop), dar şi o asumare a jertfelniciei modelului, în numele acelei „altfel de inimi” pe care Dumnezeu a dat-o alesului său odinioară. „Ecce homo – Iată omul” spune Pilat din Pont. Şi iată Regele: biciuit, cu o coroană de spini pe cap, cu un sceptru de trestie în mână, înfăşurat într-o falsă mantie purpurie, îmbrâncit în glume soldăţeşti. Se va lăsa răstignit pentru lumea asupra căreia este chemat să domnească. În nerăbdarea lui pentru Împărăţia ce „nu este din lumea aceasta” omul încearcă să refacă însă modelul pe pământ, sacralizându-l. Prin această sacralizare, Regele devine şi protector al Bisericii. Într-un fel Regele este dorul după Hristos, ca nerăbdare a vederii Lui. Regilor „unşi” li se deschid Uşile Împărăteşti, să se închine şi să sărute Evanghelia în Sfântul Altar, după cum pot fi şi supuşi umilinţei şi jertfei. „Ţapul ispăşitor al evreilor era o figură cristică şi calvarul lui Ludovic al XVI-lea şi al Ţarului Nicolai al II-lea este resimţit de unii dintre fidelii lor ca o ispăşire a greşelilor popoarelor lor. Poate că nu este o întâmplare că aceşti doi omeni au fost virtuoşi: victima trebuie să fie pură” (Vladimir Volkoff, „Du Roi”). De aceea regaliştii ştiau ce fac atunci când îşi înmuiau batista în sângele lui Ludovic al XVI-lea, ghilotinat de Revoluţia franceză, după cum şi bolşevicii ştiau ce fac atunci când la Ekaterinburg, în 18 iulie 1918, după ce au aşezat în groapă corpurile familiei ţariste, le-au ars cu acid sulfuric, le-au acoperit cu pământ, vreascuri şi traverse şi apoi au trecut cu maşina de câteva ori spre a nu mai fi cunoscute urmele gropii (Edvard Radzinski, „Ultimul ţar”).

În contextul Revoluţiei franceze bunăoară, regicidul – în sensul distrugerii principiului regal - viza să distrugă orice legătură între Rege şi republică, aşadar între Hristos (sau Biserica) şi Franţa, distrugând pe cale de consecinţă o întreagă civilizaţie care s-a dezvoltat în în întreaga Europă, creştinismul. Într-o lucrare de proporţii, adunând aproape o mie de pagini, „Le livre noir de la révolution fraçaise”, apărută la editura Cerf în ziua de 21 ianuarie 2008 (zi când monarhiştii francezi comemorează ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea), filozoful Henri Beausoleil, autorul capitolului intitulat „La mort de Louis XVI”, scrie următoarele: „Este evident că spiritului Revoluţiei franceze trebuie să-i imputăm regicidul. Acest spirit constă într-o viziune profund secularizată asupra lumii, care aşează ca fundament al suveranităţii mai degrabă natura, decât o divinitate revelată. Acest spirit include Luminile newtoniene, amestec curos de scientism şi esoterism pe care îl regăsim în francmasonerie, Luminile fanceze, care nu sunt decât o adaptare superficială a acestora din urmă pentru marele public francez, grefate pe cel mai pur naturalism decreştinat de către opoziţia parlamentară, prevalentă în mediul intelectual din epocă”.

Cu atât mai stranii par cuvintele recente ale d-lui Radu Duda, deţinător vremelnic al titlului de Principe de Hohenzollern-Veringen (creat la 1 ianuarie 1999) şi Principe al României şi Alteţă Regală (creat la 5 ianuarie 2005) dar şi reprezentant special al Guvernului României, de astă dată „numit” şi nu „creat”, aşa cum e firesc pentru o legislatură pesedistă (nu că alta ar fi mai brează). Într-un interviu publicat de cotidianul „Adevărul” în 24 aprilie 2008, domnia sa (conform uzanţei franceze bunăoară, nu te poţi adresa cu Majestate şi nici cu Alteţă, unui prinţ, care ar trebui să fie suveran, dar nu este; să-i spui Alteţă ar fi o obrăznicie, Majestate, o impertinenţă) spunea, referindu-se la „Viziunea familiei regale pe 30 ani”, lucrare publicată la 1 ianuarie 2007: „Niciun leadership din această ţară, nici de tip politic, nici de tip religios, nici de tip academic nu a venit cu o astfel de viziune. Această viziune se bazează pe patru valori, dintre care ultima e generozitatea, spiritul de răspundere, loialitatea pentru o cauză şi puterea exemplului personal”. Din decenţă, mă abţin să comentez. La întrebarea reporterului „Aţi accepta propunerea de a candida la preşedinţie?”, d-l Duda răspunde: „Eu găsesc că instituţia şefului statului este o instituţie nepolitică. Aşa o înţeleg eu. [...] În orice caz, Casa Regală este o instituţie ce a fost creată în România pentru a livra şefi de stat. Nu a fost creată să livreze prim-miniştri…”, pentru ca în altă parte să afirme că, „în ultimii şapte ani s-au petrecut transformări atât de incredibile, încât am ajuns astăzi să discutăm despre posibilitatea candidaturii mele la preşedinţia României”.

Atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice, să ne amintim că Petru Groza, printr-un gest de o mârlănie fără precedent, l-a invitat pe Rege să-l pipăie, astfel încât să vadă că, oricum, era înarmat, aşadar pregătit pentru eventualitatea unui refuz. După 60 de ani, din păcate, pistolul de la brăcinarii lui Groza, se află expus în formă vertebrată în vitrina Casei Regale din Palatul Elisabeta.

Atunci când renunţă la sacralitate, regalitatea se reneagă pe ea însăşi. Nimic nu o mai ajută, nici gradele de ofiţer al armatei române, nici numirea venită din partea vreunui alt Năstase. Acea „altă inimă” aleasă de Dumnezeu odinioară va înceta să bată. Apoi? Marea Fiară poate ieşi dintre chingile slăbite. De la inimă de rege la inimă de leadership.

Răzvan Ionescu

ÎNGERUL DIN FEREASTRĂ

„Oisive jeunesse
A tout asservie
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie”

(ARTHUR RIMBAUD)

Un înger s-a înălţat din codrii Ardenilor lăsându-l pe fratele său, Jaques, să-şi poarte mai departe melancholia pe sub catedrale de cer, dimpreună cu aştrii şi semnele lor. A iubit această lume pentru care s-a nevoit în sărăcie şi în singurătate. Şi poate că din această pricină uneori îşi abate plutirea undeva prin preajma Bisericii Armeneşti, poposind la pervazul unei odăi sărăcăcioase de la canatul al doilea al fostei case Orghidan. Odaia lui putea fi la fel de bine şi chilia unui călugăr. Şi poate că la urma urmei asta şi era. În fond, nu se spune despre monahi că sunt îngeri în trup? Un pat acoperit cu o pătură veche, o masă, un scaun şi un dulap, iar pe perete un ciob de oglindă răsfrângând stranii frânturi. Atât. Doar dinspre sobă, mereu, o aromă tare de cafea.

„Lăsaţi-mă, vă implor, să călătoresc în jurul odăii mele, în misterioasa mea odaie” – spunea. „Iubesc prea mult incognoscibilul, cauza cauzei…Dacă aş vedea Sena sau Luvrul sau Tamisa, aş fi pierdut. Ar însemna că trăiesc într-un univers despuiat, gol ca o nucă fără miez.”

Mereu străpuns de „un dor fără saţiu”, mereu socotindu-se sărac şi nevrednic a scrie şi a rosti cuvântul românesc - nepieritorul arbore – mereu trecător prin ţinuturile Artei, fascinat de această frumuseţe străină ce-i rănise inima, îngerul de pe pervaz s-a lăsat înadins copleşit de măreţia edificiilor cărora le-a fost slujitor: Poezia şi Teatrul – locuri ale întâlnirii cu Dumnezeu. Exilat pe un podium, prins în plasa de lumină a reflectoarelor, învăluit într-o atmosferă prielnică, despuiat de amintirea humei, îngerul se apropia cu fiecare plăsmuire de cer. Scena devenea o fereastră prin care se călătorea dincolo, iar alături de el jocul celui mai de jos histrion dobândea o fărâmă din paradis. Retras din timpul său într-un exil benevol, într-un noian de plutiri, îngerul n-a fost absolvit de privilegiul zilnic al durerii. Au existat şi arii celebre. Astfel, Camil Petrescu, ilustru director al Teatrului Naţional, propunea la un moment dat sentenţios „eliminarea actorului Botta pentru lipsă totală de sensibilitate şi inteligenţă scenică” iar Victor Ion Popa se întreba la rându-i „ce caută pe scenă actorul Emil Botta”. La ceas vesperal, Radu Beligan îşi lustruia deunăzi public eminenţa ubicuuă şi straniu amnezică, evocând împliniri. Numai că, printre multele misiuni îndeplinite ale cameleonului cu pricina, s-a numărat şi scoaterea la pensie a îngerului ce slujise cu atâta impardonabilă stângăcie teatrul. Când reaua credinţă vizitează minţi ilustre, prostia capătă irizări de vitraliu. El însă n-a răspuns nicicând loviturilor. E privilegiul îngerilor. Acelora foarte generoşi care i-au oferit ura, o ură cordială desigur, le-a înapoiat doar o celestă tăcere.

…Era foarte frig în noaptea aceea. M-am sprijinit uşor de perete şi am aşteptat. Nu prea ştiam ce-o să-i spun când va apărea. Era poate a zecea oară când îl aşteptam, dar nu eram în stare să recunosc asta faţă de mine însumi, ca de la sinceritate la sinceritate. Într-un târziu m-am hotărât să plec – ce conta pentru sufletul lui, umila mea aşteptare?

„-De ce stai aici de fiecare dată, de ce nu încerci să intri?” – a răsunat o întrebare adresată unei palori încremenite de uimire.Un nod mi s-a pus în gât şi-am îngâimat ceva de dincolo de ruşine, bâlbâindu-mă, ceva care parcă începea cu „maestre” şi sfârşea lamentabil în inutile mulţumiri. M-a privit îndelung – sau poate că doar aşa mi s-a părut mie – cu ochii săi atât de albaştri, supus de vântul „Măriei Sale Tristeţe”. Am lăsat privirea în pământ , dar mi-a prins uşor bărbia şi aproape că mi-a şoptit:

„-Te mistuie, sărmane, te mistuie, nu-i aşa?” Nu ştiu decât că am fugit, habar n-am dacă au fost zile sau ani… Blândeţea lui însă m-a căutat, iertându-mi fuga, absolvindu-mă de mica laşitate. Aşa m-a găsit Domnul Amărăciune la vârsta când aveam nevoie mai mult decât oricând de un „maestru”. În curgerea timpului am aflat apoi, desigur, şi alţii. Însă numai lui Emil Botta îi crescuseră aripi de înger. Rătăcit şi câteodată captiv în ograda obrăzniciilor noastre pământene, părea asemenea îngerului aterizat în ograda plină de orătănii, din povestirea lui Marquez. Nu-mi amintesc să fi văzut în chilia lui mai mult de o carte. Am călătorit în schimb printre rafturile memoriei sale – un palimpsest de argint. Am descoperit atunci două ţinuturi de taină prin care se cuvine a păşi mereu cu capul plecat: Poezia şi Teatrul. Copleşit de măreţia acestor ţinuturi, am rămas şi astăzi, la fel ca şi atunci, un trecător înmărmurit de dor. Alături de el, un Demiurg, am visat oameni cu masca lor sfâşietoare încremenită în bucurie, încremenită în durere. Îmi amintesc că într-unul din rarele sale interviuri a mărturisit că şi-ar fi dorit să joace rolul unui fir de iarbă. La ceasul când mă pregăteam de prima mea călătorie pe scena unui teatru de-adevăratelea, îngerul meu a plecat într-o altă călătorie. L-au petrecut puţini. Era miez de vară şi aripile-i albe atârnau asemenea pleoapelor celor ce l-au iubit şi s-au lăsat atinse de el. Câţiva. De-atunci, la fiecare ceas de seară, când gongul vesteşte iminenta întâlnire cu Poezia şi Teatrul – căci cu majuscule se cuvine a fi scris „cuvântul teribil”, m-am simţit mereu pierdut şi înfricoşat, cu totul şi cu totul trist. Mă gândesc mereu la îngerul meu, doctor în ştiinţa melancholiei – ars magna – aceea care ne face să ştim că suntem, şi mai ales cum suntem, pieritori, după spusele lui Alexandru Paleologu. Plutesc o vreme, ce-i drept. Dar îmi lipseşte catargul. Înainte de fiecare naufragiu mă mângâi doar cu adierea vântului dinspre răsărit şi-a unei şoapte de noroc dinspre uitata Corabie cu Rataţi. „Iubirea mă apără,/ de aceea port/ fruntea sus în exil printre oameni./ Când ziua decade şi când, spre apus,/ Cumpăna liniştită se-nclină,/ o, atuncea, de sus,/ primesc o tristeţe senină./ Ochii mei în extaz rătăcesc/ spre adâncul fântânii unde stelele scapără./ O, de al stelelor dor mă topesc/ şi m-aş duce la ele,/ dar Iubirea mă apără.” Cât aş fi vrut ca măcar acum, la vreme târzie, să-mi pot răscumpăra laşitatea şi neputinţa de odinioară…Cât aş fi vrut să pot juca măcar rolul unui fir de iarbă, pe care vântul şi cuvântul să-l poarte prin dreptul ferestrei cu înger din preajma Bisericii Armeneşti! Pe lângă iubirea şi plutirea lui însă, hoinărelile prin ţinuturile peticite ale teatrului de azi, periodic aureolate festiv în smoking şi rochii lungi, ar putea fi asemuite cu un five o’clock la Arnoteni…

Răzvan Ionescu

SCURTĂ BIOGRAFIE

Emil Botta (Adjud, 15 septembrie 1911 – Bucureşti, 24 iulie 1977) poet şi actor al cărui fior tragic rămâne unic în memoria cărţilor, a peliculei sau a benzii magnetice. Frate cu un alt scriitor important, Dan Botta, Emil Botta a fost un poet care nu a semănat cu nimeni şi un om cu o verticalitate aşijderea. A făcut parte dintr-un grup intitulat „Corabia cu rataţi”, din care mai făceau parte printre alţii Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Arşavir Acterian. Cu ultimul avea să rămână prieten toată viaţa. Poate fi asimilat împreună cu fratele său generaţiei „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Arşavir Acterian, Pavel Costin Delenu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan, Horia Stamatu, Pericle Martinescu, Alexandru Alexianu, Luca Dumitrescu ş.a. Între anii 1929 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului şi tot în această perioadă îşi face debutul în literatură. Revista Bilete de papagal nr. 409/10 iunie 1929 publică poezia Strofă ultimă, cel dintâi poem semnat în presă de Emil Botta. Colaborează la revista Rampa unde publică o serie de articole şi câteva dintre nuvelele ce vor intra ulterior în componenţa singurului său volum de proză, „Trântorul”. După încheierea studiilor la Conservator este angajat în „Compania 13 + 1” înfiinţată de G. M. Zamfirescu. Debutează în piesa „Molima tinereţii” de Ferdinand Bruckner. Este colaborator la revista Discobolul, apoi la România literară unde, în numărul din 8 iunie 1933 publică un fragment de roman (dispărut ulterior sau poate necontinuat) intitulat „Meridian”. Anul 1937 constituie debutul lui Emil Botta şi ca poet şi ca prozator prin volumul de poezie „Întunecatul april” şi volumul de proză „Trântorul”. În ciuda unei prezenţe constante în paginile publicaţiilor literare după apariţia celui de-al doilea volum de poezie intitulat „Pe-o gură de rai” (1943) nu mai publică nimic vreme de mai bine de 20 de ani. Biografii pun această absenţă pe seama carierei teatrale şi cinematografice căreia Emil Botta i s-a dedicat în întregime. În realitate, Emil Botta nu a dorit ca prin scrisul său să facă nici un fel de compromis cu politica bolşevică care va înrobi ţara. Odată cu „dezgheţul” primilor ani de după moartea lui Gheorghiu Dej îşi reia activitatea literară publicând în anul 1966 volumul intitulat „Poezii”, volum care reuneşte de fapt primele sale două volume, „Întunecatul april” şi „Pe-o gură de rai”. În 1971 îi apare un nou volum intitulat „Versuri” care cuprinde un ciclu de poezii intitulat „Vineri”, publicat pentru prima oară în Gazeta literară nr. 39/1967. Anul 1974 este anul apariţiei volumului Poeme în colecţia foarte cunoscută în epocă, „Cele mai frumoase poezii”. Ediţia cuprinde o selecţie din cele trei volume: „Întunecatul april”, „Pe-o gură de rai”, „Versuri”, dar şi un ciclu de inedite ce va fi reluat mai târziu în volumul „Un dor fără saţiu”. În primăvara anului 1975 se stinge din viaţă mama sa, Aglaia Botta. Este o lovitură peste care, de fapt, artistul Emil Botta nu a putut trece niciodată. Continuă să scrie şi să joace un rol episodic în singurul spectacol de la Teatrul Naţional care îl mai cuprindea în distribuţie, „Un fluture pe lampă”. Într-un interviu din acea perioadă, la întrebarea uzuală a oricărui reporter aflat în dialog cu un actor - „ce rol repetaţi?” – Emil Botta răspunde: „Nimic. Nu merit”. Va fi pensionat de către Radu Beligan, personaj malefic al teatrului românesc prin caracter, egoism, oportunism, slugărnicie politică, lipsă de scrupul, cinism etc. Emil Botta primeşte astfel încă o lovitură pe care o va purta cu demnitate, chiar dacă îi provoacă o nouă suferinţă a cărei dimensiune nu poate fi evaluată nici măcar de către cei care îi sunt în preajmă la acea vreme. Apar primele semne ale bolii de inimă. În anul 1976 îi apare un nou volum de versuri, „Un dor fără saţiu”. Suferinţa sa şi boala de inimă se agravează. Este dus în stare gravă la secţia de reanimare a spitalului "Alexandru Sahia". Aici va compune ultimele sale poezii care vor apărea postum în Viaţa Românească nr. 7/1977 şi ulterior în reeditarea volumului „Un dor fără saţiu”. În ziua de 24 iulie 1977 la ora zece dimineaţa se va stinge pe patul de spital. Ultimele lui cuvinte au fost: „Mă simt bine...”.

În teatru a lăsat amintirea unor roluri unice, dintre care cel al lui Ion din „Năpasta” de I.L. Caragiale există încă în filmoteca de aur a TVR.


A jucat în multe filme, dar parcă nici unul nu îl egalează pe cel al lui Paveliu din "Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (1969).


SPECTACOL

Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
şi un năprasnic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
Vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghiţea nămolul;
în pauze tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”.
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.


REVIZORUL NOSTRU

Şcolarul Durerii
ce rău a albit...
Anii, la urma urmelor,
anii.
Dar plânsul în hohote,
Plânsul, de ce?
Vai, revizorul nostru,
revizorul şcolar
domnul Eminescu,
a fost tras pe roată.
Când vei auzi creanga trosnind,
ia seama spun: e osul lui,
al revizorului nostru şcolar...
Minţi, şcolare, minţi,
am răcnit,
Eminescu a fost răstignit.



DOMNUL AMĂRĂCIUNE

„...şi steaua se numeşte Amărăciune...”
CANTEMIR


Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
În haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute?
Dar te întreb, iubitul meu ce ai la frunte?
Amărăciune m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu ce palid eşti.
Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: Să te fereşti...

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.