DANSUL DE LOGODNĂ

Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cântăm: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului (Tropar la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, 21 noiembrie[i]).

Atunci când Sfânta şi Neprihănita Fecioară, Cea dăruită de Dumnezeu unei omeniri sterpe – consecinţă a păcatului -, a împlinit doi ani, tatăl ei, Ioachim, i-a spus Anei, soţia sa: „Să o ducem la Templul lui Dumnezeu şi să împlinim astfel făgăduinţa făcută, de a o dărui Celui Atotputernic de la cea mai fragedă vârstă”. Ana i-a răspuns cu grijă înţeleaptă: „Să aşteptăm mai bine până va împlini trei ani, fiindcă s-ar putea ca altminteri să plângă după tatăl şi după mama ei, iar atunci poate că nu va mai rămâne în Casa Domnului”. Aşa că pe firul vremii iconomia lui Dumnezeu a mai tors un an… La soroc, aşadar atunci când a împlinit vârsta de trei ani, cei doi soţi au hotărât că a venit vremea să o dăruiscă pe copilă Templului. Ioachim a dat de veste tinerelor fecioare iudee să-i însoţească, alcătuind după rânduială cortegiul, dar şi cu gândul că acestea mergând în faţă, cu făclii aprinse, către Templu, copila va fi atrasă de lumină şi nu va simţi nevoia să privească în urmă, căutându-şi părinţii. Însă Sfânta Fecioară în curăţia ei, crescută şi ocrotită de Bunul Dumnezeu încă de la naştere la o altitudine duhovnicească deasupra oricărei fiinţe create, a început pur şi simplu să alerge către Templu, trecând înaintea alaiului de fecioare fără nici cea mai mică privire aruncată în urmă, către lume, aruncându-se în braţele Marelui Preot Zaharia, care o aştepta în piaţa din faţa Templu împreună cu ceilalţi bătrâni înţelepţi. Marele Preot o binecuvintează zicând: „Domnul Dumnezeu a slăvit Numele Tău pentru toate veacurile. Căci în Tine, Marie, El va arăta izbăvirea pe care a rânduit-o poporului său”. Şi, lucru de mare mirare pentru lumea Vechiului Legământ, a lăsat-o pe copilă să intre în Sfânta Sfintelor, adică acolo unde doar el, Marele Preot putea intra, şi asta numa odată în an, la Ziua Ispăşirii[ii]. Acolo a aşezat-o pe cea de-a treia treaptă a Altarului, iar Dumnezeu însuşi a binecuvântat-o. De bucurie şi ca semn de mulţumire Fecioara a început copilăreşte să danseze uluind pe toţi cei de faţă care priveau ca la una din marile minuni şi taine pe care Dumnezeu avea să le desăvârşească în trupul Ei. Lăsând astfel în urmă lumea, părinţii şi orice legătură cu lucrurile mişcătoare, Sfânta Fecioară a rămas acolo în Templu vreme de nouă ani. În tot acest timp Arhanghelul Gavriil îi aducea o hrană aparte, duhovnicească. Aşa a dus acolo Maria, viaţă cerească, mai înbunătăţită decât cea a primilor oameni din Paradisul rânduit de Creator. Fără suspine, fără dureri, dincolo de orice trebuinţe lumeşti Ea trăia numai pentru Dumnezeu, cu toată puterea minţii adunată întru contemplarea frumuseţii Creatorului. Prin rugăciune neîncetată şi trezvie, Sfânta Copilă avea să dobândească curăţia inimii astfel încât să fie oglindă limpede şi vie în care să se poată răsfrânge slava deplină a lui Dumnezeu. Zi după zi, ceas după ceas, se-nveşmânta în strălucitoarele haine ale virtuţii, asemeni unei logodnice gata să întâmpine în propriul ei trup pe Hristos, Mirele dumnezeiesc. Ea a înţeles că tot acest timp i-a fost de trebuinţă însuşi Timpului, pentru că Dumnezeu să poată rândui astfel o maică din mijlocul acestei lumi răzvrătite şi că tocmai Ea, Copila Neprihănită fusese aleasă să devină adevăratul Templu Viu al lui Dumnezeu. A înţeles că Ea este Sanctuar şi Tabernacol al Cuvântului, Chivot al Legii Noi, Vasul cu mană cerească, Toiagul odrăslit al lui Aaron, Scară ce leagă iarăşi pământul de cer, Fântână vie şi pecetluită din care izvorăşte iarăşi către noi Viaţa cea veşnică.

Ziua când Maica Domnului, copilă fiind, a pătruns în Sfânta Sfintelor este socotită zi a logodnei lui Dumnezeu cu natura umană. Iată de ce acum, Biserica îi îndeamnă pe toţi iubitorii de Dumnezeu şi de Hristos să se retragă ei înşişi în templul inimii lor, pentru a pregăti sosirea Domnului, în pace şi în rugăciune, ţinându-se asemeni Împărătesei Maici, departe de suspinele şi durerile acestei lumi.

Schitul Vovidenia, Vânători-Neamţ

În tradiţia populară românească acestei zile i se spune Ovidenie, Obrejenie prin nunele părţi din Oltenia, Obedenie prin Muscel, Vovedenie sau Vovidenie. În această zi s-a vădit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveştenie[iii]. De aici urmează credinţa că această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, „pentru vederi”. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia la nevoie se şterge pe ochi, cu apă.

Tot în această zi de Ovidenii, cred unii români din Bucovina că s-a născut Domnul Hristos. Deci, ca şi la Crăciun, unii ca aceia ce cred, zic că cerul se deschide şi vitele vorbesc. Noaptea se petrece cu lumină şi cu foc aprins. Prin împrejurimile Cernăuţilor, spre această zi se pune într-o strachină apă „la privighiat”. De strachină se lipeşte o lumânare aprinsă. De cu seară, oamenii fac o sută de mătănii, la miezul nopţii altă sută şi în zorii zilei alta. Această apă privighiată este „de mare ajutor”, dacă se spală cineva cu dânsa, pentru sănătatea trupului şi pentru adăpost împotriva răutăţii omeneşti. Tot prin Bucovina se spune că „Vovidenia o ţin şi turcii” şi din această zi se socoteşte a începe iarna.(Tudor Pamfile, „Sărbătorile la români”). Acum, prin unele părţi, copiii pun în vase cu apă crengi de măr. Ţinute la lumină şi căldură, crengile înmuguresc şi înfloresc, fiind folosite în noaptea de Anul Nou drept sorcove.

Vechea biserică din lemn a Putnei,
cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului

„Singurică singurea
Şi creştea, mereu creştea,
Şi voinică se făcea,
Şi voinică şi frumoasă
Ca o floricic-aleasă
Şi a lumii-mpărăteasă!”

Catapeteasma Bisericii vechi din lemn de la Putna,
cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Răzvan Ionescu

---

[i] Ziua în care se prăznuieste Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare dedicată Fecioarei Maria, înscrisă în calendar din secolul VI, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia lui Iustinian, la 20 noiembrie anul 543, o biserică numită „Sfînta Maria cea Nouă“. Conform obiceiului, a doua zi dupa sfinţire, adica la 21 noiembrie, a inceput sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adica însăşi Sfinta Fecioara, aducerea ei la Templu. Sărbătoarea cu dată fixă, 21 noiembrie, s-a extins apoi în tot Orientul creştin, cît şi în Occident.

[ii] Ziua ispăşirii a servit ca o aducere aminte că jertfele aduse în fiecare zi, în fiecare săptămână şi în fiecare lună pe altarul pentru arderea tot nu erau îndeajuns pentru ispăşirea de păcat. Astfel încât în această zi, a 10-a a lunii a 7-a (Tişri, septembrie/octombrie) Marele Preot făcea ispăşire pentru toate nelegiuirile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit”. Ispăşirea era făcută mai întâi pentru preoţi, deoarece mediatorul dintre Dumnezeu şi poporul Său trebuia să fie curat din punct de vedere ceremonial. Şi sanctuarul era curăţat, dat fiindcă acesta era pângărit prin prezenţa şi slujirea oamenilor păcătoşi. În zilele de astăzi Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) este ultima din cele 10 zile de pocăinţă care încep cu Roş Haşana – Anul nou ebraic.

[iii] Buna Vestire (sărbătoare cu dată fixă în calendarul creştin-ortodox, 25 martie, zi în care Sfântul Arhanghel Gavriil îi vesteşte Fecioarei că va lua în pântece prunc şi va naşte fiu şi numele lui va fi Iisus. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui PreaÎnalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

Elementele oarecum inedite din acest episod marianic vin pe firul Tradiţiei dinspre o apocrifă a veacului al II-lea, Protoevanghelia lui Iacob (7, 1-3) despre care au avut cunoştinţă autorii programului iconografic de la gropniţa Mănăstirii Humor. De asemeni, alte detalii despre felul în care se înfăţişa lumii la acei ani ai unei copilării sfinte, Maria, Maica Domnului, ne oferă o altă apocrifă datând din cea de-a doua jumătate a secolului al al VI-lea, Evanghelia lui Pseudo-Matei (6, 1-3). Pentru o mai bună cunoaştere a acestor surse, vezi Evanghelii apocrife (trad., studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Bădiliţă), Polirom, 2002.