HO CU TATA! PREŢUL VISULUI AMERICAN ŞI UMBRA LUI MARX

Pentru americani, a guverna, înseamnă astăzi a da semne acceptabile de credibilitate. Ca la reclamele publicitare. Şi se obţine acelaşi efect – adeziunea la un scenariu, oricare ar fi acesta, politic sau publicitar. [...] Totul este pe generic. Totul constă în schiţa de scenariu a performanţei şi a acţiunii; conducătorii ei trebuie să producă toate semnele lookului publicitar (Jean Baudrillard – „America”).

În seara de 4 noiembrie 2008, în Grant Park din Chicago s-au adunat aproximativ 100.000 de mii de oameni pentru a sărbători victoria alături de noul lor lider de la Casa Albă. Televiziunile ne-au arătat din Times Square imagini asemănătoare, copleşitoare, emoţionante ori de-a dreptul isterice, cu oameni de culoare plângând într-un amestec de fericire şi uimire.

Ce trebuie să fi fost în Harlem, Queens, Brooklyn sau în sud, în New Orleans, atunci când Barack Obama în vârstă de 47 de ani a apărut pe scenă înconjurat de soţia sa Michelle şi cele două fiice ale lor, Sasha şi Mali! Primele sale cuvinte ca preşedinte ales al S.U.A. au fost următoarele: “Dacă este cineva care încă se mai îndoieşte că în America totul este posibil, care se întreabă dacă visul părinţilor noştri fondatori mai trăieşte, care încă pune sub semnul întrebării puterea democraţiei noastre, în seara asta i-aţi dat un raspuns”.

Un discurs aşadar, care, chiar dacă a început prin evocarea faimosului vis american al emigranţilor de pretutindeni, a adus aminte celor cu memorie (iar lacrimile de pe obrajii ciocolatii sunt proba că ea, memoria, e suficient de vie) că pe 28 august 1963, cu prilejul unui marş spre Washington, pastorul baptist de culoare Martin Luther King jr. ţinuse la rându-i, în faţa a 250.000 de oameni, adunaţi atunci la Lincoln Memorial, un discurs faimos despre vis, discurs ale cărui cuvinte de început (I have a dream), aveau să facă înconjurul lumii: „Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis ale cărui rădăcini sunt adânc ancorate în visul american. Am un vis, şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale: toţi oamenii sunt egali. Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii din Georgia, fii foştilor sclavi şi fii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii [...]. Am un vis, că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţiune în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor [...]. Iar splendoarea lui Dumnezeu ni se va revela, ca tot ce e din carne să o vadă. Aceasta este credinţa noastră. Această credinţă mă va motiva să scot din muntele disperării o piatră a speranţei. Această credinţă ne va motiva să transformăm inechităţile exagerate din sânul naţiunii noastre [...] Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe Lookout Mountain din Tennesee. Lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare deal şi măgură din Mississippi, lăsaţi să răsune cântul libertăţii de pe fiecare ridicătură. Pentru că dacă vom lăsa să răsune cântul libertăţii, dacă îl vom lăsa să răsune din fiecare aşezare şi fiecare cătun, din fiecare stat şi din fiecare oraş, atunci vom putea trăi mai repede ziua în care toţi copiii lui Dumnezeu, albi şi negri, evrei şi necredincioşi, protestanţi şi catolici îşi vor da mâinile şi vor intona versurile vechiului Negro Spiritual: „În sfârşit liberi! În sfârşit liberi! Doamne Dumnezeule Atotputernic, suntem în sfârşit liberi!”.

Martin Luther King

Nu trecuseră de-a binelea şase ani de la „I have a dream”, când, într-o zi de joi, 4 aprilie, a anului 1968, Martin Luther King a fost împuşcat mortal într-un hotel din Memphis (Tennessee). Avea 39 de ani. Avocatul său, William F. Pepper, autorul cărţii „Un act de stat. Executarea lui Luther King” este convins că asasinarea pastorului baptist a fost urmarea unei conspiraţii dintre mafie şi guvernul american (la acea dată preşedinte era democratul Lyndon Johnson, cel care ocupase fotoliul de la Casa Albă în urma asasinării lui John F. Kennedy), incomodate deopotrivă de opoziţia făţişă a liderului de culoare faţă de războiul din Vietnam. La acea oră pastorul Martin Luther King, un continuator al principiilor non-violenţei propovăduite de către Mahatma Gandhi, cerea în dicursuri publice ca societatea americană să se pronunţe împotriva războiului din Vietnam, primejduind astfel profiturile imense pe care industria de armament, electrică, farmaceutică ori marile concerne petroliere le obţineau de pe urma războiului. În cel din urmă, conform versiunii oficiale, asasinul a fost declarat un alb, provenit dintr-o familie săracă, James Earl Ray, a cărui ocupaţie predilectă era furatul maşinilor. Prieten cu Martin Luther King şi familia sa, avocatul William F. Pepper l-a intervievat pe Ray cu ajutorul unui psiholog de la Harvard, specialist în limbajul gestual, ajungând la concluzia că acesta era în realitate nevinovat. Deşi intenţionase să-l prezinte în instanţă pe Ray, nu a mai apucat s-o facă, fiindcă acesta a murit în închisoare înainte de începerea procesului. În anul 1999, Pepper reuşise să adune în jurul a 70 de mărturii privind dovada implicării în asasinarea pastorului de culoare a unor înalţi oficiali ai Biroului Federal de Investigaţii (FBI) şi din Agenţia Centrală de Informaţii (CIA), din Departamentul de Stat şi din poliţia din Memphis, dar şi a unor persoane implicate în crima organizată. Raportul balistic prezentat de Pepper, demonstra limpede că la asasinarea lui Martin Luther King s-au folosit proiectile specifice altor tipuri de armă decât puşca lui James Earl Ray. Cu toate că un juriu din Tennesee a validat toate aceste probe, evenimentul a rămas practic necunoscut opiniei publice, media păstrând o tăcere complice, dovedind astfel, încă odată, cât de controlată este libertatea presei în S.U.A., fapt pe care, de altfel, Aleksandr Soljeniţân îl denunţase public cu două decenii în urmă, în faimosul său discurs de la Universitatea Harvard. Cu prilejul lansării cărţii sale despre uciderea pastorului de culoare, William F. Pepper a mers mai departe pe linia teoriei conspiraţiei, arătând că există destule suspiciuni conform cărora şi alte personalităţi din epocă (John Lennon, Robert şi John F. Kennedy sau premierul suedez Olof Palme) au fost asasinate tot din pricină că s-au opus războiului. Iată că astăzi, după 30 de ani, Barack Obama împlineşte visul de egalitate în drepturi al oamenilor de culoare profeţit de Martin Luther King, câştigând alegerile şi vorbind, printre altele, şi împotriva războiului. Desigur, a făcut-o altfel decât Martin Luther King cu 30 de ani în urmă. A câştigat în faţa unui John McCain care a condus o campanie electorala nedemnă de reputaţia sa, atât în conţinut cât şi în formă. Atunci cand termini antepenultimul academia navala şi nu ai habar de economie, ai un handicap ce nu poate fi depăşit (doar) prin exemplul personal de eroism militar. Handicapul e unul intelectual. Iar intelectualul de culoare, şef de promoţie la Harvard, Barack Obama, l-a dominat pe McCain exact acolo unde experienţa ultimului ar fi trebuit să îşi spună cuvântul: stăpânire de sine în momente de criza, coerenţă cu sine însuşi, calm olimpian. Asemenea calităţi sunt rare, iar Barack Obama le-a aratat din plin. În plus, opţiunea lui Mc Cain pentru Sarah Palin ca „running mate” a redus considerabil şansele republicanilor, suficient de mici din start, prin consecinţele mandatului Bush. Tipologic Sarah Palin seamănă izbitor cu coperta albumului pesedist “Eterna şi fascinanta Românie”. Pe o pajişte ce le-ar fi făcut invidioase până şi pe văcuţele mov de la “Milka”, o ţărăncuţă cochetă cu privirea lascivă şi tenul îngrijit, lasă să-i scape de sub mâneca bundiţei un cât se poate de neaoş, tradiţional şi profund ceas “Cartier”. Câţiva nătăfleţi fără servici s-au şi năpustit imediat să ne-o arate pe zâna unei „Americi profunde” care, ulterior, prin intervenţiile sale naive, avea să se facă de râs, eclipsând până şi faimoasele „bushisme” care au făcut înconjurul lumii(din care dau aici doar două mostre): „unul dintre cele mai grozave lucruri despre cărţi este că uneori există nişte poze fantastice acolo” sau „inamicii noştri sunt inovatori şi au numeroase resurse. Ca şi noi, de altfel. Se gândesc în permanenţă la noi modalităţi de a face rău Americii şi americanilor. Ca şi noi, de altfel”. Trecând peste toate aceste neinspirate plasamente republicane care au contribuit la eşec, numai un orb sau un răuvoitor nu vede că, în tabăra cealaltă, a democraţilor, Barack Obama este, dincolo de socialismul său reşapat în conţinut, mai cu seamă un uriaş produs media, de publicitate fabricată fără greş.

E cât se poate de legitim să spui că în S.U.A. era nevoie de o schimbare. Numai că această schimbare pare a fi mai ales, una de imagine. Un miliard de dolari pentru resuscitarea unui vis. Atât au costat adunate campaniile electorale ale lui John Mc Cain (aprox. 400.000.000$) şi Barack Obama (aprox. 700.000.000$). Un nimic faţă cifrele ameţitoare ale crizei economice pe care americanii o exportă cu îndemânare într-o Europă căzută. Pe gânduri. Un miliard de dolari să arăţi în sfârşit lumii un preşedinte „cu aură planetară”, aşa cum se precipită să patetizeze nătâng, jurnalişti de prestigiu care văd în victoria lui Barack Obama prilejul de a recomanda sapienţial şi prob creştinilor „să conştientizez mai bine de-acum înainte faptul că Iisus Hristos a fost evreu”. Adică, vezi mata, bobocule, sunt atât de adânc, încât reîmprospătez la anul „douămiişiopt” tema singularităţii primejdioase a antisemitismului creştin care surpă perspectiva civilizaţională a planetei! Păi, „ho cu tata!”, vorba clipului rutier! Creştinismul şi antisemitismul (dincolo de terminologia improprie) sunt incompatibili din motive care se găsesc la bibliotecă (secţia istorie), asta dacă îţi faci timp şi mai renunţi să baţi berbunca la televizor comentând orice, de la tenis până filme cu pălăria pe (pro)cap. Cât despre Iisus Hristos, El este întâi de toate Fiul lui Dumnezeu, evreu e doar pentru cei care nu cred în dumnezeirea lui, considerându-l un simplu om, învăţător, profet, ş.a.m.d., d-le Cristian Tudor Popescu! În calitate de proaspăt aspirant-consilier al creştinătăţii de pretutindeni sunteţi poftit dacă nu la biserică, atunci măcar printre picături, la bibliotecă. S-a dat drumul la citit! „Ho cu tata! Bizonu’nvârte roata! Mai uşor, c-o să ajungi să ne omori! Ho cu tata!”. Ceea ce rămâne însă cu adevărat îngrijorător este tocmai această „aură planetară” care i se atribuie lui Barack Obama, şi asta nu numai dinspre malurile Dâmboviţei. Şi iar îmi aduc aminte de Martin Luther King. Spre sfârşitul vieţii, el şi-a exprimat de mai multe ori temerea că visul său s-ar putea transforma într-un coşmar („nightmare”). Doar moartea l-a putut opri să ţină o predică la Ebenezer Baptist Church din Atlanta, al cărei titlu era: „De ce s-ar putea ca America să ajungă iad” („Why America May Go to Hell”). King, al cărui umor ajunsese proverbial, devenise de câtăva vreme trist şi depresiv. Nu ştiu care va fi destinul lui Barack Obama. Până şi aglomeraţia de ştiri referitoare la posibila sa eliminare fizică pare a face parte tot din arsenalul publicitar de schimbare a imaginii S.U.A. Şi pe urmă prea mulţi bani s-au cheltuit, ca să se ajungă doar la un nou asasinat. În orice caz, peste entuziasmul mulţimilor şi strălucirea victoriei de la 4 noiembrie 2008 pare să adie, umbra lui Marx. Şi a primilor membri ai viitoarei echipe prezidenţiale: Rahm Emanuel, Lawrence Summers, Robert Rubin (ambii foşti şefi ai Trezorerie), ca şi Paul Volcker (fostul şef al Rezervei Federale).Iar dacă mai adaug la toate astea şi cuvintele lui Jean Baudrillard, teoretician al postmodernismului, scrise în urmă cu mai bine de două decenii, cum că „Statele Unite sunt utopia realizată”, adun suficiente motive de melancolie. Cât despre entuziasm, ho cu tata!

Răzvan Ionescu