Anul trecut, în ziua de 10 mai, stârnit de un interviu al d-lui Radu Duda apărut în cotidianul “Adevărul” din 24 aprilie 2008, publicam în “Gazeta de Transilvania” textul de mai jos. Actualitatea lui (tragică?) din acestă zi de 9 aprilie 2009, când bufonul republican al Securităţii se face vinovat de REGICID, pecetluind cu ridicol sfârşitul Casei Regale şi al Majestăţii Sale Regele Mihai, mă determină să-l postez aici în formă “nerevăzută şi neadăugită”. Sunt trist. Iar cuplul de mai jos reprezintă imaginea unei vecinătăţi căreia îi doresc cu toată sinceritatea grabnica dispariţie în praful şi pulberea din gunoiul istoriei noastre recente!
În jurul anului 1000 î. Hr. evreii îi cer judecătorului lor Samuel, care îmbătrânise, să le dea un rege, pentru ca acesta să-i judece şi să fie astfel, şi ei, aidoma cu celelalte popoare. În ebraică Samuel înseamnă „nume de Dumnezeu”. Îndurerat, bătrânul Samuel a împărtăşit toate acestea chiar lui Dumnezeu, care i-a răspuns: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt, până astăzi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine. Ascultă deci glasul lor, dar să le spui şi să le arăţi drepturile regelui care va domni peste ei”(I Regi 8, 7-9). Aşadar, Samuel dă ascultare cuvintelor divine şi îi previne pe evrei că vor fi asupriţi de către stăpânul pe care şi-l doresc. În ciuda tuturor avatarurilor înşiruite de bătrânul lor judecător, evreii insistă să aibă un rege „ca şi celelalte popoare”. Atunci Dumnezeu îi va spune lui Samuel: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege” (I Regi 8, 22). Acesta va fi Saul. Samuel ia vasul cu untdelemn sfânt şi toarnă pe capul lui Saul, după care îl sărută spunând: „Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor dimprejurul lor”(I Regi 10,1). Din acel moment regele apare ca un vasal al lui Dumnezeu. Natura sa profundă se schimbă atât de mult, încât asupra lui pune stăpânire spiritul divin, căci „îi dădu Dumnezeu altă inimă”. Şi totuşi, după numai un an, Saul cade în greşeala „neascultării” faţă de Dumnezeu, „păcat la fel cu vrăjitoria”. Samuel se vede nevoit să-l condamne pe Saul. Atunci când se-ntoarce să plece însă, Saul îl apucă de poala mantiei şi i-o sfâşie. „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine”- îi spune bătrânul judecător. La porunca lui Dumnezeu, Samuel îşi va umple cornul cu mir şi va porni în căutarea lui Iesei din Betleem, din ai cărui fii Domnul îşi alesese pe viitorul rege. Eliab, Aminadab, Şama şi alţi patru din fiii lui Iesei s-au perindat pe rând prin faţa lui Samuel, dar nici unul nu s-a arătat a fi alesul, căci Dumnezeu nu privea ca omul „care se uită la faţă”, ci ca Domnul care „se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Mai rămăsese un singur fiu, al optulea, cel mai mic, „bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă” dar care era plecat cu oile la păscut: David. Tocmai acela, micul păstor, era alesul lui Dumnezeu şi peste el Samuel a trebuit să verse mir din corn, ungându-l. „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului, şi-l tulbura un duh rău” (I Regi 16, 14).
Ungerea nu este prin urmare, doar un gest simbolic. Scopul ei este de a conferi cu adevărat forţă spirituală. Aşadar, cum se poate pune şaua pe Marea Fiară, cum i se va pune zăbala în gură, cum îi va fi redusă capacitatea sa de a face rău? Prin Taina Mirungerii. Numai astfel, David va putea cuceri Ierusalimul, devenind împreună cu neamul său moştenitori ai seminţiei preoţeşti a lui Melhisedec, împăratul Salemului şi preotul „Dumnezeului Celui Preaînalt”.
După câteva zeci de generaţii, Maria Fecioara, „logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David”, va zămisli din trup de om pe Iisus Hristos, Dumnezeu şi om. „Iisus” este traducerea în greacă a ebraicului „Ieşua” – prescurtare din „Iehoşua” – care înseamnă „Dumnezeu mântuie”, aşadar Mântuitor, iar Hristos este traducerea ebraicului „Masiah”, de la „iaşa” ce înseamnă „a unge”, aşadar „Mesia”, „Unsul” lui Dumnezeu. Dacă Iisus este un nume de persoană, Hristos este un nume de lucrare (demintate). În Persoana Sa, Iisus Hristos întruneşte o întreită slujire: Învăţător, Împărat-Păstor şi Arhiereu – Mare Preot. Ca Împărat a întemeiat Biserica, punând la temelia ei viaţa Lui şi jertfa pe Cruce, vestind adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu pe care o indentifică altundeva decât în geopolitica diurnă: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”. De aceea atunci când ne învaţă rugăciunea „Tatăl nostru”, Hristos ne îndeamnă să ne rugăm pentru venirea unei Împărăţii („vie Împărăţia Ta”) şi nu pentru venirea unei legislaturi.
Modelul Hristos, modelul creştin, atât cât poate fi asimilat de puţinătatea omenească, implică nu numai ca Regele să fie „uns” (pentru că Hristos îl recunoaşte şi îl identifică pe Rege, iar Regele îl mărturiseşte pe Hristos şi nu invers, ca până de curând la noi, când Preşedintele îl recunoştea prin decret unic pe Episcop), dar şi o asumare a jertfelniciei modelului, în numele acelei „altfel de inimi” pe care Dumnezeu a dat-o alesului său odinioară. „Ecce homo – Iată omul” spune Pilat din Pont. Şi iată Regele: biciuit, cu o coroană de spini pe cap, cu un sceptru de trestie în mână, înfăşurat într-o falsă mantie purpurie, îmbrâncit în glume soldăţeşti. Se va lăsa răstignit pentru lumea asupra căreia este chemat să domnească. În nerăbdarea lui pentru Împărăţia ce „nu este din lumea aceasta” omul încearcă să refacă însă modelul pe pământ, sacralizându-l. Prin această sacralizare, Regele devine şi protector al Bisericii. Într-un fel Regele este dorul după Hristos, ca nerăbdare a vederii Lui. Regilor „unşi” li se deschid Uşile Împărăteşti, să se închine şi să sărute Evanghelia în Sfântul Altar, după cum pot fi şi supuşi umilinţei şi jertfei. „Ţapul ispăşitor al evreilor era o figură cristică şi calvarul lui Ludovic al XVI-lea şi al Ţarului Nicolai al II-lea este resimţit de unii dintre fidelii lor ca o ispăşire a greşelilor popoarelor lor. Poate că nu este o întâmplare că aceşti doi omeni au fost virtuoşi: victima trebuie să fie pură” (Vladimir Volkoff, „Du Roi”). De aceea regaliştii ştiau ce fac atunci când îşi înmuiau batista în sângele lui Ludovic al XVI-lea, ghilotinat de Revoluţia franceză, după cum şi bolşevicii ştiau ce fac atunci când la Ekaterinburg, în 18 iulie 1918, după ce au aşezat în groapă corpurile familiei ţariste, le-au ars cu acid sulfuric, le-au acoperit cu pământ, vreascuri şi traverse şi apoi au trecut cu maşina de câteva ori spre a nu mai fi cunoscute urmele gropii (Edvard Radzinski, „Ultimul ţar”).
În contextul Revoluţiei franceze bunăoară, regicidul – în sensul distrugerii principiului regal - viza să distrugă orice legătură între Rege şi republică, aşadar între Hristos (sau Biserica) şi Franţa, distrugând pe cale de consecinţă o întreagă civilizaţie care s-a dezvoltat în în întreaga Europă, creştinismul. Într-o lucrare de proporţii, adunând aproape o mie de pagini, „Le livre noir de la révolution fraçaise”, apărută la editura Cerf în ziua de 21 ianuarie 2008 (zi când monarhiştii francezi comemorează ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea), filozoful Henri Beausoleil, autorul capitolului intitulat „La mort de Louis XVI”, scrie următoarele: „Este evident că spiritului Revoluţiei franceze trebuie să-i imputăm regicidul. Acest spirit constă într-o viziune profund secularizată asupra lumii, care aşează ca fundament al suveranităţii mai degrabă natura, decât o divinitate revelată. Acest spirit include Luminile newtoniene, amestec curos de scientism şi esoterism pe care îl regăsim în francmasonerie, Luminile fanceze, care nu sunt decât o adaptare superficială a acestora din urmă pentru marele public francez, grefate pe cel mai pur naturalism decreştinat de către opoziţia parlamentară, prevalentă în mediul intelectual din epocă”.
Cu atât mai stranii par cuvintele recente ale d-lui Radu Duda, deţinător vremelnic al titlului de Principe de Hohenzollern-Veringen (creat la 1 ianuarie 1999) şi Principe al României şi Alteţă Regală (creat la 5 ianuarie 2005) dar şi reprezentant special al Guvernului României, de astă dată „numit” şi nu „creat”, aşa cum e firesc pentru o legislatură pesedistă (nu că alta ar fi mai brează). Într-un interviu publicat de cotidianul „Adevărul” în 24 aprilie 2008, domnia sa (conform uzanţei franceze bunăoară, nu te poţi adresa cu Majestate şi nici cu Alteţă, unui prinţ, care ar trebui să fie suveran, dar nu este; să-i spui Alteţă ar fi o obrăznicie, Majestate, o impertinenţă) spunea, referindu-se la „Viziunea familiei regale pe 30 ani”, lucrare publicată la 1 ianuarie 2007: „Niciun leadership din această ţară, nici de tip politic, nici de tip religios, nici de tip academic nu a venit cu o astfel de viziune. Această viziune se bazează pe patru valori, dintre care ultima e generozitatea, spiritul de răspundere, loialitatea pentru o cauză şi puterea exemplului personal”. Din decenţă, mă abţin să comentez. La întrebarea reporterului „Aţi accepta propunerea de a candida la preşedinţie?”, d-l Duda răspunde: „Eu găsesc că instituţia şefului statului este o instituţie nepolitică. Aşa o înţeleg eu. [...] În orice caz, Casa Regală este o instituţie ce a fost creată în România pentru a livra şefi de stat. Nu a fost creată să livreze prim-miniştri…”, pentru ca în altă parte să afirme că, „în ultimii şapte ani s-au petrecut transformări atât de incredibile, încât am ajuns astăzi să discutăm despre posibilitatea candidaturii mele la preşedinţia României”.
Atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice, să ne amintim că Petru Groza, printr-un gest de o mârlănie fără precedent, l-a invitat pe Rege să-l pipăie, astfel încât să vadă că, oricum, era înarmat, aşadar pregătit pentru eventualitatea unui refuz. După 60 de ani, din păcate, pistolul de la brăcinarii lui Groza, se află expus în formă vertebrată în vitrina Casei Regale din Palatul Elisabeta.
Atunci când renunţă la sacralitate, regalitatea se reneagă pe ea însăşi. Nimic nu o mai ajută, nici gradele de ofiţer al armatei române, nici numirea venită din partea vreunui alt Năstase. Acea „altă inimă” aleasă de Dumnezeu odinioară va înceta să bată. Apoi? Marea Fiară poate ieşi dintre chingile slăbite. De la inimă de rege la inimă de leadership.
În jurul anului 1000 î. Hr. evreii îi cer judecătorului lor Samuel, care îmbătrânise, să le dea un rege, pentru ca acesta să-i judece şi să fie astfel, şi ei, aidoma cu celelalte popoare. În ebraică Samuel înseamnă „nume de Dumnezeu”. Îndurerat, bătrânul Samuel a împărtăşit toate acestea chiar lui Dumnezeu, care i-a răspuns: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt, până astăzi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine. Ascultă deci glasul lor, dar să le spui şi să le arăţi drepturile regelui care va domni peste ei”(I Regi 8, 7-9). Aşadar, Samuel dă ascultare cuvintelor divine şi îi previne pe evrei că vor fi asupriţi de către stăpânul pe care şi-l doresc. În ciuda tuturor avatarurilor înşiruite de bătrânul lor judecător, evreii insistă să aibă un rege „ca şi celelalte popoare”. Atunci Dumnezeu îi va spune lui Samuel: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege” (I Regi 8, 22). Acesta va fi Saul. Samuel ia vasul cu untdelemn sfânt şi toarnă pe capul lui Saul, după care îl sărută spunând: „Iată Domnul te unge pe tine cârmuitor al moştenirii Sale; vei domni peste poporul Domnului şi-l vei izbăvi din mâna vrăjmaşilor celor dimprejurul lor”(I Regi 10,1). Din acel moment regele apare ca un vasal al lui Dumnezeu. Natura sa profundă se schimbă atât de mult, încât asupra lui pune stăpânire spiritul divin, căci „îi dădu Dumnezeu altă inimă”. Şi totuşi, după numai un an, Saul cade în greşeala „neascultării” faţă de Dumnezeu, „păcat la fel cu vrăjitoria”. Samuel se vede nevoit să-l condamne pe Saul. Atunci când se-ntoarce să plece însă, Saul îl apucă de poala mantiei şi i-o sfâşie. „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine”- îi spune bătrânul judecător. La porunca lui Dumnezeu, Samuel îşi va umple cornul cu mir şi va porni în căutarea lui Iesei din Betleem, din ai cărui fii Domnul îşi alesese pe viitorul rege. Eliab, Aminadab, Şama şi alţi patru din fiii lui Iesei s-au perindat pe rând prin faţa lui Samuel, dar nici unul nu s-a arătat a fi alesul, căci Dumnezeu nu privea ca omul „care se uită la faţă”, ci ca Domnul care „se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Mai rămăsese un singur fiu, al optulea, cel mai mic, „bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă” dar care era plecat cu oile la păscut: David. Tocmai acela, micul păstor, era alesul lui Dumnezeu şi peste el Samuel a trebuit să verse mir din corn, ungându-l. „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului, şi-l tulbura un duh rău” (I Regi 16, 14).
Ungerea nu este prin urmare, doar un gest simbolic. Scopul ei este de a conferi cu adevărat forţă spirituală. Aşadar, cum se poate pune şaua pe Marea Fiară, cum i se va pune zăbala în gură, cum îi va fi redusă capacitatea sa de a face rău? Prin Taina Mirungerii. Numai astfel, David va putea cuceri Ierusalimul, devenind împreună cu neamul său moştenitori ai seminţiei preoţeşti a lui Melhisedec, împăratul Salemului şi preotul „Dumnezeului Celui Preaînalt”.
După câteva zeci de generaţii, Maria Fecioara, „logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David”, va zămisli din trup de om pe Iisus Hristos, Dumnezeu şi om. „Iisus” este traducerea în greacă a ebraicului „Ieşua” – prescurtare din „Iehoşua” – care înseamnă „Dumnezeu mântuie”, aşadar Mântuitor, iar Hristos este traducerea ebraicului „Masiah”, de la „iaşa” ce înseamnă „a unge”, aşadar „Mesia”, „Unsul” lui Dumnezeu. Dacă Iisus este un nume de persoană, Hristos este un nume de lucrare (demintate). În Persoana Sa, Iisus Hristos întruneşte o întreită slujire: Învăţător, Împărat-Păstor şi Arhiereu – Mare Preot. Ca Împărat a întemeiat Biserica, punând la temelia ei viaţa Lui şi jertfa pe Cruce, vestind adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu pe care o indentifică altundeva decât în geopolitica diurnă: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”. De aceea atunci când ne învaţă rugăciunea „Tatăl nostru”, Hristos ne îndeamnă să ne rugăm pentru venirea unei Împărăţii („vie Împărăţia Ta”) şi nu pentru venirea unei legislaturi.
Modelul Hristos, modelul creştin, atât cât poate fi asimilat de puţinătatea omenească, implică nu numai ca Regele să fie „uns” (pentru că Hristos îl recunoaşte şi îl identifică pe Rege, iar Regele îl mărturiseşte pe Hristos şi nu invers, ca până de curând la noi, când Preşedintele îl recunoştea prin decret unic pe Episcop), dar şi o asumare a jertfelniciei modelului, în numele acelei „altfel de inimi” pe care Dumnezeu a dat-o alesului său odinioară. „Ecce homo – Iată omul” spune Pilat din Pont. Şi iată Regele: biciuit, cu o coroană de spini pe cap, cu un sceptru de trestie în mână, înfăşurat într-o falsă mantie purpurie, îmbrâncit în glume soldăţeşti. Se va lăsa răstignit pentru lumea asupra căreia este chemat să domnească. În nerăbdarea lui pentru Împărăţia ce „nu este din lumea aceasta” omul încearcă să refacă însă modelul pe pământ, sacralizându-l. Prin această sacralizare, Regele devine şi protector al Bisericii. Într-un fel Regele este dorul după Hristos, ca nerăbdare a vederii Lui. Regilor „unşi” li se deschid Uşile Împărăteşti, să se închine şi să sărute Evanghelia în Sfântul Altar, după cum pot fi şi supuşi umilinţei şi jertfei. „Ţapul ispăşitor al evreilor era o figură cristică şi calvarul lui Ludovic al XVI-lea şi al Ţarului Nicolai al II-lea este resimţit de unii dintre fidelii lor ca o ispăşire a greşelilor popoarelor lor. Poate că nu este o întâmplare că aceşti doi omeni au fost virtuoşi: victima trebuie să fie pură” (Vladimir Volkoff, „Du Roi”). De aceea regaliştii ştiau ce fac atunci când îşi înmuiau batista în sângele lui Ludovic al XVI-lea, ghilotinat de Revoluţia franceză, după cum şi bolşevicii ştiau ce fac atunci când la Ekaterinburg, în 18 iulie 1918, după ce au aşezat în groapă corpurile familiei ţariste, le-au ars cu acid sulfuric, le-au acoperit cu pământ, vreascuri şi traverse şi apoi au trecut cu maşina de câteva ori spre a nu mai fi cunoscute urmele gropii (Edvard Radzinski, „Ultimul ţar”).
În contextul Revoluţiei franceze bunăoară, regicidul – în sensul distrugerii principiului regal - viza să distrugă orice legătură între Rege şi republică, aşadar între Hristos (sau Biserica) şi Franţa, distrugând pe cale de consecinţă o întreagă civilizaţie care s-a dezvoltat în în întreaga Europă, creştinismul. Într-o lucrare de proporţii, adunând aproape o mie de pagini, „Le livre noir de la révolution fraçaise”, apărută la editura Cerf în ziua de 21 ianuarie 2008 (zi când monarhiştii francezi comemorează ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea), filozoful Henri Beausoleil, autorul capitolului intitulat „La mort de Louis XVI”, scrie următoarele: „Este evident că spiritului Revoluţiei franceze trebuie să-i imputăm regicidul. Acest spirit constă într-o viziune profund secularizată asupra lumii, care aşează ca fundament al suveranităţii mai degrabă natura, decât o divinitate revelată. Acest spirit include Luminile newtoniene, amestec curos de scientism şi esoterism pe care îl regăsim în francmasonerie, Luminile fanceze, care nu sunt decât o adaptare superficială a acestora din urmă pentru marele public francez, grefate pe cel mai pur naturalism decreştinat de către opoziţia parlamentară, prevalentă în mediul intelectual din epocă”.
Cu atât mai stranii par cuvintele recente ale d-lui Radu Duda, deţinător vremelnic al titlului de Principe de Hohenzollern-Veringen (creat la 1 ianuarie 1999) şi Principe al României şi Alteţă Regală (creat la 5 ianuarie 2005) dar şi reprezentant special al Guvernului României, de astă dată „numit” şi nu „creat”, aşa cum e firesc pentru o legislatură pesedistă (nu că alta ar fi mai brează). Într-un interviu publicat de cotidianul „Adevărul” în 24 aprilie 2008, domnia sa (conform uzanţei franceze bunăoară, nu te poţi adresa cu Majestate şi nici cu Alteţă, unui prinţ, care ar trebui să fie suveran, dar nu este; să-i spui Alteţă ar fi o obrăznicie, Majestate, o impertinenţă) spunea, referindu-se la „Viziunea familiei regale pe 30 ani”, lucrare publicată la 1 ianuarie 2007: „Niciun leadership din această ţară, nici de tip politic, nici de tip religios, nici de tip academic nu a venit cu o astfel de viziune. Această viziune se bazează pe patru valori, dintre care ultima e generozitatea, spiritul de răspundere, loialitatea pentru o cauză şi puterea exemplului personal”. Din decenţă, mă abţin să comentez. La întrebarea reporterului „Aţi accepta propunerea de a candida la preşedinţie?”, d-l Duda răspunde: „Eu găsesc că instituţia şefului statului este o instituţie nepolitică. Aşa o înţeleg eu. [...] În orice caz, Casa Regală este o instituţie ce a fost creată în România pentru a livra şefi de stat. Nu a fost creată să livreze prim-miniştri…”, pentru ca în altă parte să afirme că, „în ultimii şapte ani s-au petrecut transformări atât de incredibile, încât am ajuns astăzi să discutăm despre posibilitatea candidaturii mele la preşedinţia României”.
Atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice, să ne amintim că Petru Groza, printr-un gest de o mârlănie fără precedent, l-a invitat pe Rege să-l pipăie, astfel încât să vadă că, oricum, era înarmat, aşadar pregătit pentru eventualitatea unui refuz. După 60 de ani, din păcate, pistolul de la brăcinarii lui Groza, se află expus în formă vertebrată în vitrina Casei Regale din Palatul Elisabeta.
Atunci când renunţă la sacralitate, regalitatea se reneagă pe ea însăşi. Nimic nu o mai ajută, nici gradele de ofiţer al armatei române, nici numirea venită din partea vreunui alt Năstase. Acea „altă inimă” aleasă de Dumnezeu odinioară va înceta să bată. Apoi? Marea Fiară poate ieşi dintre chingile slăbite. De la inimă de rege la inimă de leadership.
Răzvan Ionescu
Postări
11 comentarii:
Nu mi-am propus niciodată să vă măgulesc, aliindu-mă opiniilor dumneavoastră! Ci, pur şi simplu, suntem de aceeaşi părere.
Uneori, am un anumit disconfort, când trebuie s-o recunosc, nu din orgoliu, ci pentru că nu vreau să par că am o atitudine ..mimetică.
Iar personajul cu pricina ... cal troian de tinichea!
Eu nu sunt monarhistă de tradiţie (nici nu aş avea de unde), nici de feeling, ci din ..raţiuni politice, să zic astfel. Încă din '90 fiind convinsă că singura (!) noastră şansă era monarhia!
Însă, intrarea frauduloasă în inima Casei Regale a acestui cabotin, m-a determinat să fiu şi mai raţională. Dar tot monarhistă, nemâncătoare de dude...
Iar de dl. Iago, noul ..cârmaci!
Din două rele eu nu mai aleg!
Cred ca familia regala in Romania nu mai are urmasi demni care sa duca mai departe traditia si nobletea regalitatii cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu. Daca la rege si la regina vedem traita nobletea ca un firesc, la principele Duda o vedem interpretata sau mai bine zis mascarita, fiecare dupa cum a fost invatat, primii o traiesc pentru ca asa au fost educati de mici, iar al doilea nu poate depasi starea de actor, pentru ca asta a invatat si probabil i-a si placut.
Amintiti-va ca si regele a fost invitat de catre liderul liberal Radu Campeanu sa candideze la presidentie si a refuzat spunand ca el este rege si deci nu poate fi presedinte. Mai mult de atat ce pot spune?
De data asta am motive să cred că voi avea, după multă vreme, o opţiune care nu va sta nici sub tradiţionalul "împotrivă" şi nici "dintre două rele". Cât despre monarhie şi Regele Mihai, cu toată condescendenţa, vă voi spune că sunt întristat. Când prin 1992, Regele urma să vină însfârşit în ţară (ce zi! cu sute de mii de oameni în stradă), cu o zi înainte, un reporter tv l-a întrebat pe Stolojan (pe atunci prim-ministru)ce are să-i transmită Majestăţii Sale. Răspunsul a fost năucitor: "Nu ştiu,pentru că eu plec din Bucureşti"?!! După 17 ani, acelaşi răspuns, de astă dată tăcut, îl dă şi Regele Mihai, plecând din Bucureşti în ziua în care ginerele mioritic, prinţ de doi lei, îşi anunţă dorinţa de a fi preşedinte de republică. Răspunsul Regelui ar fi trebuit să fie altul. Ori sub forma a două palme în iatacurile Palatului Elisabeta şi retragerea titlului de Prinţ al Regatului României, ori prin retragerea prerogativelor de autoritate lăsate Margaretei şi transferarea lor către Prinţul Nicolae cu care, să ne amintim, Regele a apărut în 1992. Din păcate, Regele (deocamdată?)a ales să plece din Bucureşti 2009 asemenea lui Stolojan în 1992!
Domnule Razvan,
citesc cu incantare articolele dumneavoastra, sunt si eu monarhist suta la suta ca sa zic asa, am chiar pe blogul meu un articol care se refera la acest subiect. Doua puncte de vedere as vrea sa amintesc, unul ar fi ca gandirea republicana nu este asa de simpla si de firava. e un pic mai complicat, asta stiti si dumneavoastra de altfel si o atitudine de confruntare care ar detalia argumentele ar lasa mai putin spatiu de raspuns in raspar.
in al doilea rand, Domnul Duda, iah, deh, vrea sa fie presedinte. ca vrea sa fie mai putin decat este, nu trebuie sa supere pe nimeni. am putea insa sa ne invioram la o strategie in trepte. sa spunem ca domnul Duda o sa ajunga presedinte. ceea ce nu o sa se petreaca niciodata. dar sa spunem ca da, o sa fie. si ca el va schimba constitutia, ca aceasta va recunoaste titlurille monarhice. ar putea sa faca si un referendum pentru trecerea la monarhie, daca ar gasi momentul, momentul ar putea fi creat de altfel.
nu stiu. orice se poate petrece. de ce nu ar fi domnul Duda un comando, o gherilla pentru cauza lui. un rege nu trebuie sa primeasca numai, mai poate sa si umble dupa ce e al lui,
dar trecand peste acest mic adagio, va felicit pentru articol, combate
numai bine si spor,
R
Domnule Botta,
Vă mulţumesc pentru atenţia pe care o arătaţi textelor mele. Îmi amintesc că la un moment dat, nu ştiu cum (ba, ştiu, am fost evident atras ca un magnet de numele dvs)am nimerit pe blog-ul dvs şi mi-a plăcut, dar sunt atât de împrăştiat încât n-am mai revenit. În plus, în materie de internet şi IT am două mâini stângi (ceea ce şi din punct de vedere politic mi se pare un scandal)... În sfârşit, revenind la subiect, înţeleg ce spuneţi, numai că (ştiu, veţi spune că sunt un idealist)nu se poate (re)construi nimic adevărat, începând cu o trădare. Şi aici, fără să vreau, nu mă pot opri să nu fac un trist remember asupra locului în care s-a petrecut evenimentul, acelaşi cu al "abdicării" furate prin şantaj cu 60 de ani în urmă. Pe urmă, "cazul" la care ne referim este doar o altă tristă invenţie PSD, în cazul de faţă utilizat doar pentru a lua voturi de liberali. A reface monarhia prin strategia unui partid de sorginte comunistă ar fi într-adevăr o spectaculoasă lecţie a istoriei. Din păcate, trista noastră întâmplare, nu are morală nici cât o fabulă de La Fontaine. Iar strângerea mea de inimă are în vedere doar persoana Regelui Mihai. Ştiu, şi regilor le e foame şi sete din când în când, dar aş fi preferat să adorm cu lacrima tragicului Lear...
un anonim, pentru că sunt un biet student, deci fără identitate in țara asta:
regret s-o spun, dar prin tehnica ”votului negativ”, legitimați exact oponentul cel mai viabil: pe Băse. Ce să zic, o fi mai ”uns” decât un ”amărăștean” a cărui vină capitală pare a fi că și-a ales o învecinare nobilă. chiar așa domnilor... tot ce aveți să-i reproșați este trecutul de actor (de parcă ar fi făcut trotuarul, atât de nedemnă pare a fi acestă ocupație pe buzele detractorilor) și faptul că nu e ”de viță nobilă”, nu este ”uns”, nu este ”pur-sânge”. cât despre zvonistica angajamentelor securiste... ma abțin să comentez în lipsa unor probe de netăgăduit. vă las pe domniile voastre, vă descurcați de minune. din păcate, la fel procedează și domnul Pleșu. de la intelectuali veritabili mă așteptam la argumente mai solide și la mai puțin patetism.
se arată în sfârșit un om cult la orizont, numai bun de funcția emblematică a președinției, care știe dialoga civilizat, fără aroganța, auto-suficiența și șmecheria politicienilor... iar noi ce facem? ne agățăm de orice mică ”abatere” a candidatului de la viziunea noastră perfecționistă și-i murdărim imaginea cât putem. sincer domnilor, ce aveți a-i reproșa, concret, pe lângă faptul de a nu fi ”uns”? subțire, patetic, fără dram de exigență intelectuală
numiți-mă îngust, minimalist...
vă doresc un președinte uns cu toate alifiile (care să știe să vă creeze iluzia unui confort), dacă ”ungerea” cu vecinătatea regală e atât de denigratoare și respingătoare pentru conștiința domniilor vostre
Ce pot să mai adaug? În faţa indignării dvs. anonime şi mai cu seamă a argumentelor - scuzaţi!- irefutabile, nu pot decât să mă declar înfrânt,ruşinat,demascat! Dacă "se arată în sfârșit un om cult la orizont, numai bun de funcția emblematică a președinției, care știe dialoga civilizat, fără aroganța, auto-suficiența și șmecheria politicienilor", nu mai e nimic de adăugat, chestiunea e lămurită, s-a tranşat! Cu atât mai bine Ţării şi lui cu atât mai bine! Sigur, ar mai fi de limpezit natura oximoronică a candidatului, dar mă tem că, intelectualmente, vă cer prea mult şi vă ultragiez criteriile. Vă recomand un coniac, sau o varză à la Cluj.
ce puteti sa mai adaugati? ati putea incerca doua, trei argumente demne de statura dvs intelectuala, adica solide, viabile. cu ce deranjeaza atat de mult aceasta candidatura? sau ar trebui sa intreb altfel, ca sa nu ies din logica articolului "negativ"... cu ce sunt mai grozavi ceilalti politruci?
daca stam sa puricam fiecare trasatura, sigur, putem demola orice candidat, nu doar pe print. cat despre grija dvs de a nu-mi cere prea mult intelectualmente... va multumesc, sunteti imbatabil.
Domnule dragă,
Insistenţa cu care îmi cereţi argumente mă face să cred ori că nu sunteţi capabil să citiţi atent, ori că scrieţi mai mult decât citiţi. Dacă dvs. nu vă sunt suficiente argumentele din textul meu (scris şi publicat de altfel, atenţie! CU UN AN ÎN URMĂ, aşadar înaintea de anunţarea candidaturii) este treaba dvs. Societatea românească, în opinia mea, nu de oameni care vorbesc frumos duce lipsă, cât este sufocată de impostură. O impostură este (revin, vai!)natura oximoronică a acestei candidaturi; o impostură este să vrei să fi colonel al armatei române, când pentru asta alţii trudesc o viaţă (credeţi că ne aflăm în faţa unui geniu arhistrateg militar?), o impostură este să te declari mai competent decât alţii ca absolvent de Harvard, după care să recunoşti că ai trecut pe acolo doar două săptămâni... La urma urmei un impostor care se înscrie cât se poate de firesc în expresia stilistică a politicii autohtone din ultimele şase decenii. Cât despre faptul că a fost actor, credeţi-mă că sunt ultimul care i-aş reproşa asta. Aşa cum şi dvs aveţi dreptul să aveţi nişte opţiuni cu care nu sunt obligat să fiu de acord, şi eu am dreptul să-mi exprim nişte opinii ale căror argumente să vă pară insuficiente. Atâta e statura mea intelectuală. Vă invit să nu vă împiedicaţi de ea. Lumea este mare şi veselă(mai ales), drept care vă invit să vă căutaţi împlinirea aspiraţiilor prin spaţii mai puţin nocive decât acesta. Nu m-aţi convins, nu v-am convins! Ce să fac? Atâta mă duce pe mine mintea! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Îmi acordaţi, vă asigur, o mult prea mare importanţă! Prin urmare, aveţi bunăvoinţa de a nu mă supune în continuare unor eforturi intelectuale cărora evident nu le-aş putea face faţă şi, în plus, mi-ar pune în pericol metabolismul precar. În plus, duioşia cu care apăraţi acest "caz" mă face să cred că pentru dvs. este aproape o chestiune de familie. N-aş vrea să vă rănesc în continuare aspiraţiile. Lăsaţi-mi mie tristeţile. Viitorul vă stă înainte!
va multumesc pentru raspuns. ce sa fac, pur si simplu pentru mine nu a functionat indeajuns argumentul "neungerii", pe care l-ati dezvoltat pe larg. m-oi coace si eu candva la minte. scuzati temperamentul mai vulcanic, mi-l recunosc.
va doresc, sincer, insanatosire grabnica.
Acum, în sfârşit, m-am lămurit asupra adevăratelor motive ale controvorsei. Eu nu sunt câtuşi de puţin bolnav, iar dvs. nu aveţi umor!
Trimiteți un comentariu