GAURA (Apocrifă de 1 decembrie)

La început nu simţi mare lucru. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Sau poate o căldură care se umflă în burtă, împinsă printre maţe, de chicotelile celor care îşi dau coate pe seama bruştei îmbujorări din obrajii tăi. Dar eşti acolo, ţeapăn, oarecum eroic, în mijlocul careului din curtea şcolii şi steagul ţării tale se ridică pe catarg, trosnit cu zgomot de vânt, în vreme ce dintr-un difuzor strâmb se aude hârâit, dar nu mai puţin solemn, „Trei culori”. Una dintre ele, cea roşie, flutură şi la gâtul tău, iar tu priveşti în sus cu aerul că de-acum încolo eşti cineva, cineva important pentru ţara ta, cineva în rând cu ceilalţi. Acasă toţi te privesc înţelept, numai tata parcă e un pic distant ori, cine ştie, doar obosit. Dumincă mergem într-un oraş din provincie, să ducem bani pentru bunici. N-au pensie şi locuiesc într-o cameră cu două paturi, un lavoar frumos din lemn maro şi o cană mare din porţelan crem, pe strada Viilor, într-o casă veche, unde zilnic două nebune se trag de păr şi ţipă lovindu-se isteric pentru întâietatea din bucătăria comună. Mie îmi place când ne ducem la ei fiindcă de la gară mergem printre şine şi mirosul aspru din traverse mă face să mă simt bărbat. Bunicii mei au domiciliu forţat, nu ies niciodată din oraş şi în fiecare săptămână merg la miliţie să vorbească cu tovarăşul căpitan Spânoche. Nu ştiu de ce, îi ustură ochii când se uită la cravata mea roşie din steag. Schimbă brusc vorba şi desfac cu grijă celofanul aburit al unui borcan cu dulceaţă de nuci verzi. Într-o dimineaţă, Tătăiţă s-a ridicat brusc în capul oaselor, a luat de pe pervaz o fotografie din primul război mondial şi a murit încruntat, scrâşnit, mototolindu-o în pumn. Când i-au schimbat lumânarea din mână, am observat că picurii de ceară fierbinte lăsaseră o gaură ca o arsură, chiar în steagul regimentului din fotografia îngălbenită şi m-am gândit că era ca o pecete, un fel de răsplată, o decoraţie post-mortem pentru felul în care bunicul îşi făcuse datoria faţă de ţară. Când am mai crescut l-am cunoscut pe tovarăşul Firu de la UTC, scund, absolvent de teologie între timp recuperat, apoi pe membrul de partid Octavian, un deputat talentat şi cumsecade, pe tovarăşa Popa, o tipă cu coc, ţâţe mari şi mustaţă, care m-a luat de-o parte să-mi facă abonament la „Scânteia”, apoi rând pe rând, pe turnătorii Nelu şi Gică, pe tovarăşii Ciontu şi Goage, pe activistul Aliodor Stratulat, pe tovarăşa Clătici şi pe securiştii Emil şi Sterian. Toţi îmi explicau că trebuie să-mi fac datoria faţă de ţara mea, chiar dacă înăuntru era din ce în ce mai frig, iar prietenii mei o tuleau unul după altul afară, la Düsseldorf sau Oklahoma. Acasă era din ce în ce mai întuneric, în vreme ce „Trei culori” se cânta din ce în ce mai des. Erau două ore de program la televizor şi „Trei culori” se cânta la început şi la sfârşit. Demult nu mai simţeam nimic în stomac, ca odinioară în curtea şcolii. Tata asculta la nesfârşit un aparat de radio din care, printre hârâieli, se auzea „al dumneavostră Neculai Constantin Munteanu”. În cele din urmă a murit, bătrân şi singur, lăsându-mi un teanc de fotografii din cel de-al doilea război mondial, în care, chiar dacă steagurile rămăseseră întregi, el se alesese la Stalingrad cu o gaură în şold, semn că îşi făcuse datoria pentru ţara lui. Peste gaura din suflet i-am aşezat eu o icoană cu Maica Domnului şi apoi am pus capacul. Părintele m-a lăsat, nu mi-a zis nimic, deşi se spune că nu e voie. Ne-am luat rămas bun acolo, printre cruci, făcându-ne cu mâna. După o săptămână a început revoluţia din decembrie. Gluma cu „Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la română” se transformase peste noapte în ameninţarea încurajatoare „ Nu vă fie frică, Ceauşescu pică”, iar găurile din ţestele şi trupurile tinere de la Universitate făcuseră toate, maldăr la un loc, o gaură mare în steag. La Jilava se trecea printr-un şir de jigodii care loveau cu bocancii şi bulanele, în timp ce şuierau gâfâit: „Ce pizda mătii vrei tu de la ţara asta mă?” Odată cu primii zori, printre tomberoane răsturnate, câini vagabonzi urinau cald peste usturimea rănii. Ce conta că vomiţi icnit şi verde? Prin gaura din steag, ţara, aia care mai trăia, se vedea din nou, iar tu îţi făcuseşi datoria.

Mâine, când ai să te trezeşti, e iar dimineaţă, e început de decembrie şi mulţi sunt mulţumiţi că e cald, au frigiderul plin şi 100 de canale tv. Se uită urât la tine fiindcă tu, nu taci naibii, odată. Nu te potoleşti. Ritualul obişnuit. Pastă de dinţi şi scuipat amestecat cu mult sânge care colorează chiuveta. La început nu simţi nimic. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Duci palma instinctiv la inimă şi te uiţi în oglindă. Semeni cu Hagi, ascultând imnul la meciul de adio, ţinând copiii şi un fanion în cealaltă mână. Doar că ai tăi sunt undeva departe, fiecare pe la treburile lui, fiecare cu fanioanele lui. Când dai mâna la o parte, observi uimit cum în pieptul tău a înflorit o gaură roşie ca o arsură, din care rânjesc, pe rând, chipuri cunoscute: bunicul din primul război mondial, tata cu o icoană în mâini, miliţianul Spânoche, tovarăşul Firu – teologul de la UTC, membrul de partid talentat şi cumsecade Octavian, tovarăşa Popa cu ţâţele şi cocul la fel de mari, turnătorii Nelu şi Gică de la o firmă de cablu, tovarăşii Ciontu şi Goage din Parlament, activistul şi analistul imobiliar dr. Aliodor Stratulat, tovarăşa memorialistă Clătici şi, bineînţeles, securistul Emil, etern, zâmbitor şi statuar, îmbrăcat într-un sacou sport Armani. Un ecou sacadat îţi sparge timpanele: „Ce pizda mătii vrei tu de la ţara asta mă?” Pe urmă o crampă te-ndoaie brusc peste chiuvetă şi vomiţi verde, icnit, exact ca atunci, în decembrie, la Jilava. Atât. Mare scofală nu e. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Un val care urcă şi nu se mai opreşte de parcă ar vrea să dea pe dinafară într-o lacrimă. Nu poate şi în cele din urmă se stinge singur, departe de ţărm.

Apoi chiar că nu mai simţi nimic. Un ţiuit strident, fără sfârşit, şi un număr de înregistrare. Dar tu nu mai eşti acolo. Ai luat-o în sus, potolit, aniversar şi ţeapăn, spre catargul din curtea şcolii. Spre ţara ta.

Răzvan Ionescu